Stateam astazi undeva, in apropierea unui magazin. La un moment dat, a trecut prin dreptul meu, un batran imbracat saracacios dar curat, mestecand ceva, probabil o bucata de covrig (cred ca asta este "mancarea" cea mai accesibila, acum, a romanilor) iar in urma lui, la aproximativ un metru, furisindu-se temator de oameni, un catel din rasa "pechinez". M-am uitat la batran sa vad daca manifesta grija fata de acel catel si, mi-am dat seama, ca nici nu stia ca are pe urmele lui, un exemplar din cei pe care noi ii numim generic "prietenul omului". Uitandu-ma mai atent si la batran si la catel, care mergeau pe trotuar, fiecare cu gandurile lui (imi place sa cred ca si animalele au astfel de manifestari), mi-am dat seama ca cei doi chiar seamana ( cand aveti ocazia, uitati-va cu atentie la posesorii de caini si, veti observa, ca am dreptate, de cele mai multe ori ). M-am gandit, in sinea mea, ca acel catel, probabil, alungat de-acasa (sunt si din acestia printre noi care braveaza in iubitori de animale si care, atunci cand fiinta pe care au adoptat-o imbatraneste, in loc sa aiba grija de ea, o alunga pe strazi, de regula, in alta localitate) a gasit in acel batran o speranta, ca i se va face mila de el , atunci cand va observa ca este pe urmele lui si, vor deveni prieteni. Nu este primul catel pe care-l observ in aceasta postura de "abandonat". Eu nu sunt ipocrit. Imi plac animalele, dar nu sa le tin in casa. Dar cei care le au, de ce nu au grija de ele pana la sfarsit? Mi se rupe inima cand vad asemenea situatii. Din pacate, oamenii care ne conduc nu au gasit solutii pentru semeni de-ai nostri, fara adapost, care "haladuiesc" pe strazi, unii chiar si cu copii mici, darmi-te pentru animale. Imi doresc, sa prind ziua cand, oameni si animale deopotriva, sa traim in armonie, asa cum a lasat Dumnezeu la Facerea Lumii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu