REGATUL NORVEGIEI.

                                  

                                   REGATUL   NORVEGIEI

Istoria modernă

Christian Michelsen, un magnat al transportului naval norvegian și om de stat, prim-ministru al Norvegiei din 1905 până în 1907, a jucat un rol important în separarea pașnică a Norvegiei de Suedia de la 7 iunie 1905. După ce un referendum național a conchis că populația dorește o monarhie, și nu o republică, guvernul norvegian a oferit tronul Norvegiei prințului danez Carol, și parlamentul l-a ales rege în unanimitate. A fost proclamat rege cu numele Haakon al VII-lea, nume inspirat de regii medievali ai Norvegiei independente. În 1898 s-a instaurat sufragiul universal pentru bărbați, urmat de cel pentru femei în 1913.

În timpul Primului Război Mondial Norvegia a fost un stat neutru. Cu toate acestea Norvegia fusese obligată de Marea Britanie să cedeze Marii Britanii o mare parte din flota ei comercială, vânzând-o la prețuri mici, și a fost obligată să respecte blocada comercială impusă Germaniei.

Norvegia s-a declarat neutră și în Al Doilea Război Mondial, dar a fost invadată de trupe germane la 9 aprilie 1940. Norvegia nu era pregătită pentru un astfel de atac surpriză, așa că rezistența ei militară a durat doar două luni. Forțele armate din nord au lansat o ofensivă împotriva trupelor germane în Bătăliile de la Narvik, dar au fost obligate să se predea la 10 iunie, după ce căderea Franței a însemnat imposibilitatea Aliaților de a mai ajuta Norvegia. Regele Haakon și guvernul norvegian au continuat lupta din exilul lor la Londra, cartierul Rotherhithe. În ziua invaziei liderul cooperaționist al micului partid Național-Socialist Nasjonal Samling, Vidkun Quisling, a încercat să preia puterea în Stat, dar a fost oprit de ocupanții germani. Puterea adevărată a ajuns în mâna liderului autorităților germane ocupante, Reichskommissar Josef Terboven. Quisling, în calitate de prim-ministru, a format un guvern cooperaționist, sub control german. De-a lungul celor cinci ani de ocupație nazistă norvegienii au format o mișcare de rezistență, care i-a combătut pe germani pe calea armelor și prin dezobediență civilă. Mai important pentru Aliați, însă, a fost rolul sprijinitor al flotei comerciale norvegiene. La ora invaziei Norvegia era pe locul patru în lume în ceea ce privea marina comercială, care era condusă de compania norvegiană de transport naval Nortraship, aflată atunci sub controlul Aliaților, și care a luat parte la toate operațiunile militare, de la evacuarea orașului Dunkirk până la debarcarea în Normandia.

Istoria postbelică

Din 1945 până în 1961 Partidul Muncitoresc Norvegian a deținut o majoritate absolută în parlament. Guvernul, condus de prim-ministrul Einar Gerhardsen, a pus în practică un program bazat pe ideile economice ale lui Keynes, punând accent pe industrializare finanțată, cooperare între sindicatele de comerț și organizațiile angajatorilor. Multe dintre măsurile statului de controlare a economiei, impuse pe durata războiului, au continuat, cu toate că raționalizarea produselor lactate s-a anulat în 1949. Cu toate acestea, controlul prețurilor și raționalizarea caselor și mașinilor a continuat până în 1960.

Politica

Norvegia este o monarhie constituțională cu un sistem de guvernare parlamentar.

Casa regală provine din familia princiară Glücksburg, din regiunea Schleswig-Holstein din Germania. Atribuțiile regelui Harald V sunt în mare doar protocolare, dar el este important ca simbol al unității naționale. Deși constituția din 1814 acordă puteri executive importante regelui, acestea sunt aproape întotdeauna exercitate prin intermediul Consiliului de Stat în numele regelui. Puterea extraordinară acordată monarhiei de către constituție este totuși importantă, monarhia având un rol decisiv în domeniul securității statului, ultima oară în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Consiliul de Stat constă dintr-un prim-ministru și miniștrii săi, cu toții nominalizați întâi de către rege. Guvernul trebuie apoi să fie confirmat de Parlament și numit oficial de către rege, act final care este o formalitate.

 Parlamentul Norvegiei, Stortinget, are în prezent 169 de membri, aleși din cele 19 comitate pentru un mandat de patru ani, în conformitate cu un sistem de reprezentare proporțională. Parlamentul a fost până în 2009 bicameral (Odelsting și Lagting) dar din septembrie 2009 este unicameral. Legile sunt propuse de guvern printr-un membru al Consiliului de Stat sau de un membru al parlamentului și sunt apoi votate.

Justiția este compusă din Curtea Supremă, Høyesterett, curți de apel, districtuale și orășenești.

Pentru a forma un guvern, mai mult de jumătate (10 din 19 membri) din Consiliului de Stat trebuie să aparțină de Biserica Norvegiei.

Alianța cu Marea Britanie și SUA de pe vremea războiului a fost continuată în perioada postbelică. Deși aveau ca scop implementarea unei economii socialiste, Partidul Laburist s-a distanțat treptat de comuniști (în special după ce Uniunea Sovietică a preluat controlul asupra Cehoslovaciei în 1948), și a întărit legăturile cu SUA în ceea ce privea politica externă și de apărare. Norvegia a beneficiat de Planul Marshall începând cu 1947, s-a alăturat CEE un an mai târziu, și a intrat în NATO în 1949 ca membru fondator.

În jurul anului 1975 atât procentajul, cât și numărul absolut al muncitorilor industriali și-a atins apogeul. De atunci, industriile care aveau nevoie de forță de muncă masivă, și serviciile precum producția în masă în fabrici și transportul naval au ajuns să depindă de sedii în alte țări. În 1969 compania Philips Petroleum a descoperit resurse de țiței în zona maritimă numită Ekofisk. În 1973 guvernul a fondat compania de petrol controlată de stat Statoil. Producția de petrol nu a constituit un venit net până în 1980, din cauza investițiilor majore care au fost necesare în industria de petrol.

Norvegia a fost unul dintre membrii fondatori ai Asociației Europene de Liber Schimb (AELS). Două referendumuri privind aderarea la Uniunea Europeană s-au lovit de refuzul populației, chiar dacă doar la limită, în 1972 și 1994. În 1981 un guvern al conservatorilor condus de Kåre Willoch i-a înlocuit pe laburiști, încercând să stimuleze economia prin reduceri de taxe, liberalizarea economiei, deregularizarea piețelor, și măsuri de reducere a inflației (13,6 % în 1981).

Prima femeie care a ajuns prim-ministru al Norvegiei, Gro Harlem Brundtland (Partidul Muncitoresc Norvegian), a continuat multe dintre reformele conservatorilor, susținând însă și preocupări tradiționale ale laburiștilor precum securitatea socială, ecologismul și egalitatea sexelor. Spre sfârșitul anilor 1990 Norvegia își plătise datoria externă, și începuse să acumuleze un fond bugetar suveran. De atunci, una dintre problemele importante dezbătute în politică a fost modul în care se cheltuiesc veniturile provenite din petrol. 

Economie.

Țară cu economie puternic dezvoltată, bazată pe industrie diversificată, pe servicii în transporturi și comerț. PIB (1992): 35 % industrie, 62 % servicii, 3 % agricultură. Dispune de bogate resurse de subsol (petrol, gaze naturale, minereuri de fier, cupru, zinc, plumb, molibden, pirite) și de un substanțial potențial hidroenergetic, în baza cărora s-a dezvoltat intens electrometalurgia (feroaliaje, oțeluri, aluminiu, nichel, cupru). Ramuri industriale în ascensiune: construcții de mașini (nave, echipamente și utilaje electrotehnice, mașini unelte), prelucrarea lemnului, fabricarea hârtiei, industria chimică (îngrășăminte azotoase, carbid), textilă și de confecții, alimentară (produse lactate, margarină, conserve de carne și de pește). În agricultură predomină creșterea animalelor (bovine, porcine, ovine), producția de cereale (orz, ovăz, secară) și de cartofi. Pescuit intens (se vâneaza balene).

Exportă petrol, gaze naturale, echipamente industriale și de transport, nave maritime, metale, produse textile și alimentare (din pește, carne).

Importă mijloace de transport, produse metalice, fructe, legume.

Partenerii principali de comerț: Marea Britanie, Suedia, Germania, Danemarca.[necesită citare]

Căi ferate: 4.026 km.

Căi rutiere: 90.174 km. Căi navigabile interne. Flotă maritimă de mare capacitate.

Demografie.

Populația Norvegiei numără aproximativ 4,8 milioane de locuitori. Majoritatea norvegienilor sunt norvegieni etnici (un grup etnic indigen din nordul Europei și alte țări scandinave). Populația sami se întâlnește în general în zonele centrale și de nord ale Norvegiei și Suediei, precum și nordul Finlandei și în Rusia, pe Peninsula Kola. O altă minoritate națională o reprezintă populația kven, descendentă a poporului finlandez, ce s-a mutat în nordul Norvegiei din secolul al XVIII-lea până în secolul al XX-lea. Atât populația sami cât și populația kven au fost supuse unei puternici politici de asimilare de către guvernul norvegian, din secolul al XIX-lea până în 1970.

Datorită acestui proces de „norvegizare” multe familii de origine sami și kven acum se autoidentifică cu etnia norvegiană. Acest fapt, combinat cu o lungă istorie de conviețuire a populației sami și a popoarelor germanice de nord pe peninsula scandinavă, face ca afirmațiile privind statistica populațiilor etnice sa fie mai puțin exacte decât se sugerează de obicei. Alte grupuri recunoscute ca minorități naționale sunt evreii, skogfinner („finlandezii de pădure”) și rromii.

Până în 1975 Norvegia a dus o politică de liberă imigrație, ceea ce a dus la un val de imigranți din Iugoslavia, Turcia, Maroc, India și Pakistan, iar țările nordice au un sistem de piață de muncă comună din 1954, care a dus la un val de imigranți din această regiune.[3]

În ultimii ani imigrația a influențat creșterea populației cu procente mai ridicate de 50 % din creșterea totală. Conform statisticilor Norvegiei (SSB), un recod de 612.000 de imigranți au sosit în țară în anul 2007, cu 35 % mai mult decât în 2006. La începutul anului 2010 552.313 persoane din Norvegia au fost înregistrate ca având fond de imigrație (imigranți propriu-ziși sau născuți din părinți imigranți), cuprinzând 11,4 % din totalul populației. 210.725 persoane au fost din țările occidentale (UE / SUA / Canada / Australia / Noua Zeelandă) și 341.588 erau din alte țări. Cele mai mari grupuri de imigranți sunt polonezi, suedezi, pakistanezi, irakieni, somalezi, germani, vietnamezi și danezi.

Norvegienii de origine pakistaneză sunt cel mai mare grup minoritar din Norvegia iar majoritatea lor, 31.000 de persoane, locuiesc în și în apropiere de Oslo. Imigrația cetățenilor de origine irakiană a arătat o creștere în ultimii ani. După extinderea Uniunii Europene din anul 2004 a existat un aflux de imigranți din Europa Centrală și de Est, în special din Polonia. Cea mai mare creștere de imigranți a fost în 2007 din Polonia, Germania, Suedia, Lituania și Rusia.

Conform recensămîntului din 2006 din SUA există aproximativ 4,7 milioane de americani cu origine norvegiană, aceasta fiind aproximativ egal cu populația actuală a Norvegiei. La recensământul din 2006 din Canada 432.515 cetățeni canadieni au susținut că sunt de origine norvegiană; cifra reprezintă 1,4 % din populația Canadei.

Religia.

Marea majoritate a norvegienilor (77 %) aparțin de biserica de stat („Den norske kirke”)[4], 1,7 % sunt musulmani, 1,7 % sunt umaniști („Human-Etisk Forbund”), iar 1,1 % sunt romano-catolici [1]. Cu toate acestea, doar 20% din norvegieni spun că religia ocupă un loc important în viața lor (potrivit unui sondaj Gallup 2009), al patrulea cel mai scăzut procent din lume (doar Estonia 14%, Suedia 17% și Danemarca 18% având procente mai mici).[5] La începutul anilor 1990, s-a estimat că între 4,7% - 5,3% dintre norvegieni participau la slujba religioasă săptămânal. Această cifră a scăzut la aproximativ 2%, cel mai mic procent din Europa - potrivit datelor din 2009 și 2010.[6][7]

Organizare administrativa.

Teritoriul Norvegiei este împărțit în 19 unități administrativ-teritoriale, numite fylker.

(Dupa Wikipedia.)