Probleme ale homeopatiei
contemporane
Dr. Gheorghe
Jurj
Interesul faţă de
homeopatie
În ultima
vreme interesul general pentru homeopatie este din ce în ce mai crescut, dovadă
o serie de statistici, care demonstrează faptul că homeopatia are o audienţă
publică remarcabilă. Într-un raport publicat de Dr. Michael Van Wassenhoven, în
decembrie 2003, care preia datele OMS,
se arată că, dintre practicile medicale neconvenţionale ( incluzând şi fitoterapia,
osteopatia, acupunctura) din
Belgia, 81 % îl reprezintă homeopatia
[1]
Pe un studiu de 6000 de persoane, 37 % dintre pacienţi au
apelat în mod regulat ( 12%) sau ocazional (25%) la homeopatie. Dintre aceştia
doar aproximativ 20% au consultat un medic homeopat , restul automedicându-se
sau urmând indicaţiile unor paramedicali ( aşa numiţii Heilpraktiker). În
general, numărul femeilor este mai crescut decât al bărbaţilor ( 44 % faţă de
32%, restul fiind copii) şi populaţia din oraşele mari ( de ex. Bruxeles)
apelează mai constant la homeopatie decât cea din oraşele mici sau rurală.
Dintre motivele consultaţiilor, cele mai frecvente au fost anumite boli
specifice ( 17%), boli grave ( 17%), ineficacitatea medicamentelor alopatice (
7%) intoleranţa la medicamente ( 3%) dar cei mai mulţi dintre pacienţii din
studiu nu au dat un răspuns, acesta fiind în zona motivaţiilor personale. În
ceea ce priveşte eliberarea de remedii homeopatice, eliberarea cu prescripţie a
fost aproape egală cu cea fără prescripţie ( 45 % respectiv 44%). Dintre
medicii belgieni, 2,8 % practică homeopatia ca primă activitate dar 22 % au
prescris ocazional, mai frecvent ( 12,8%) sau mai rar (6,9%) remedii
homeopatice.
Alte studii, au arătat că, în Franţa, aproximativ 47% din
populaţie apelează, cel puţin o dată în viaţă la homeopat; iar în Germania 42%. În aceste ţări, există ‚în
fiecare, aproximativ 10 000 de homeopaţi. În Anglia, există aproximativ 1000 de
medici care practică homeopatia, şi peste 1500 de nonmedici; de asemenea există
2 spitale de homeopatie, la Londra şi Glasgow.
În India, aproximativ o treime din populaţie se tratează
homeopatic, ceea ce înseamnă câteva sute de milioane de oameni; există
numeroase universităţi în care homeopatia este principala materie de studiu,
anual 5000 de homeopaţi absolv aceste institute în care învăţământul durează 5
ani, plus 2 ani de masterat; în afara acestora există şi cursuri de colegiu de
homeopatie, de durată mai scurtă, astfel că numărul total de homeopaţi din
India este peste un milion [date puse la dispoziţie de N.Jain]
Şi la noi
în ţară , tot mai mulţi dintre medicii alopaţi
dovedesc un oarecare interes faţă de homeopatie: îşi trimit pacienţii la
homeopat ( mai ales acele cazuri pe care nu pot să le rezolve), urmează cursuri
de homeopatie, îşi tratează familiile prin homeopatie, într-un cuvânt acceptă
homeopatia,chiar dacă nu sunt foarte informaţi asupra ei. De asemenea, interesul pacienţilor este din
ce în ce mai mare, fie din cauză faptului că doresc o medicină mai puţin toxică
şi agresivă ( care să facă mai mult bine şi mai puţin rău) fie pentru că , deşi
au fost trataţi după toate regulile medicinii alopate, efectuând numeroase
analize şi investigaţii, problemele lor au rămas nerezolvate.
Atitudinea pacienţilor faţă de homeopatie
În principiu
există mai multe motive pentru care pacienţii apelează la homeopatie, unele din
ele ţinând de o conştientizare mai generală a problemei sănătăţii (dorinţa
unei medicini mai puţin nocive, în care
efectele adverse să fie minimale, conştientizarea unei medicini „ecologice”
etc. ), altele fiind motive pur personale (saturarea faţă de medicaţia alopată,
nereuşita unor tratamente alopate, apariţia unor idiosincrazii faţă de
medicamentele alopatice). Un studiu sociologic asupra rolului homeopatiei în
medicina românească este de dorit.
Un mijloc de
a evalua atitudinea pacienţilor faţă de homeopatie sunt studiile care evaluează
calitatea vieţii ( QoL = quality of life) sub un anumit tratament. Sunt studii
aşa numit „umanistice” care fac parte din cele trei aspecte ale conceptului
ECHO ( Economic, Clinical, Humanistic Outcomes). Un studiu efectuat în şase
ţări europene [2] ( Belgia, Italia, Franţa, Portugalia, Spania şi Elveţia) a
făcut o evaluare prin chestionar asupra 1025 de pacienţi la prima consultaţie,
apoi o reevaluare peste 6 luni.
Întrebările puse au fost conform cu două chestionare recunoscute şi validate în
sociologie (Duke health profile” şi “SF36”) pe un lot demografic reprezentativ.
Înainte de tratamentele homeopatice care au făcut parte din studiu, 82,8%
din pacienţi au folosit întâi tratamente alopatice ( din care 27% au
vizitat un specialist ), 15,9 % au încercat un alt tratament homeopatic şi 19,1% au încercat alte metode alternative de
tratament. Problemele tratate au fost generale şi nespecifice ( inclusiv
alergii, 19%) psihologice (19%) respiratorii, digestive, circulatorii,
neurologice ( inclusiv migrene) şi musculoscheletale. Este interesant faptul că
dintre pacienţi, ceea ce a determinat alegerea homeopatului a fost, în primul
rând , sfatul prietenilor sau rudelor ( 75 %) şi abia apoi reputaţia
homeopatului (21 %), localizarea cabinetului
sau recomandarea unui alt medic ( 9%). O comparare folosind o scală de
la 1 la 10 a satisfacţiei pacientului
între consultul medicului homeopatic ( M.H)
şi cel al medicului de familie ( M.F.) luând mai multe criterii de
evaluare, a arătat că, în general, pacienţii sunt mai mulţumiţi de prestaţia
homeopatului din timpul consultaţiei. Astfel:
M.F M.H
Posibilitatea de a explica problemele 6.69 9.11
Timpul disponibil
5.8 9.09
Înţelegere umană
6.79 8.98
Cât de completă a fost informarea 6.29 8.21
Competenţa în general
7.33 8.95
Medicamentele alopate
au rămas neschimbate în proporţie de 37,2 % la începutul tratamentului pentru
ca, după 6 luni, această proporţie să se reducă la 20%. În ceea ce priveşte
efectele secundare doar 2,7% au fost legate de tratamentul homeopatic, deşi,
dintre pacienţi 25,4 % au prezentat
uşoare sau relevante ( 7,8%) reagravări ale unor simptome. Dintre
pacienţii chestionaţi 87 % au afirmat ca sigur ( 60%) sau probabil ( 27%)
faptul că vor recomanda homeopatia şi altor persoane. În ceea ce priveşte
evaluarea finală a calităţii vieţii, conform scorului QoL, un progres evident a
fost semnalat la toate categoriile de afecţiuni; în ordine: cele generale ( +10,198),
digestive ( +8,189) alergii ( +7,987), piele ( +6,395) stress, anxietăţi şi
depresii ( +6,041), ORL (+4,677) şi mai puţin în cele musculoscheletale
(+0,764).
Un alt studiu [3,
68], belgian, care a urmărit să
investigheze percepţia pacienţilor asupra tratamentului homeopatic a folosit 2 chestionare, unul pentru pacienţi şi unul
pentru medici. Pacienţii ( în total 782)
nu au fost selectaţi anterior ci au fost chestionaţi la rând toţi
pacienţii veniţi la consult. Studiul a fost evaluat independent de Priority
Research Ltd. Sheffield U.K. Spectrul afecţiunilor pentru care pacienţii au
venit la consult a fost larg, cele mai multe fiind respiratorii ( 21,6%).
Dintre pacienţi, 52% au putut întrerupe unele medicamente alopate în timpul
tratamentului homeopatic ; cele mai mari procente fiind medicaţia psihiatrică (
20,6%) antibioticele (15,9%) şi medicaţia pentru afecţinuile respiratorii (
16,1%). Este interesant de ştiut şi care au fost remediile cele mai frecvent
prescrise :
Lycopodium =67, Sulphur =61,
Pulsatilla= 58, Phosphorus =48 ,Silicea= 43, Sepia=42, Calc carb=37, Nat mur=
37, Ars Alb =31, Ignatia=27, Lachesis= 27, Rhus tox =28, Nux vom=26 ,
Staphisagria=19, Calc phos=15, Magnesia mur=14, Kali carb=12, Causticum
=12,Carcinosinum =12, Phos ac=11,Carbo veg=11.
Dintre metodele folosite pentru prescriere de către medici
,cel mai mare procent l-a reprezentat repertorizarea globală, făcută luând în
seamă totalitatea simptomelor pacientului ( 68%).
Înainte de începerea tratamentului homeopatic, durata medie
în care pacienţii au consultat medicul
generalist a fost de 7,1 ani ; după utilizarea homeopatiei aceasta s-a redus la
1,3 ani ; în ceea ce priveşte consultul la specialist, această durată a fost de
2,6 ani înainte , respectiv 1,3 ani după începerea tratamentului homeopatic.
Costul anual al tratamentului înainte de homeopatie a fost
de 370 EU ; după homeopatie, la un cost mediu al consultaţiei homeopatice de 55
EU ( iată o diferenţă semnificativă faţă de tara noastră !) a fost de 287 EU (
77 %).
În ceea ce priveşte eficacitatea tratamentului homeopatic,
evaluată de pacienţi, asupra diferitelor
tipuri de simptome, în grupul studiat ( format în bună parte din pacienţi
constanţi ai homeopatiei), pe o scală de la « foarte rău » la « foarte bine »,
89,2 % au evoluat « mai bine » sau « foarte bine » evoluţia simptomelor psihice
şi 77,8 % a celor fizice. Prin comparaţie, din acelaşi grup, numai 12,5% ,
respectiv 9,7% au apreciat favorabil evoluţia simptomelor sub tratament
alopatic. În ceea ce priveşte folosirea mijloacelor de diagnostic imagistice
sau de laborator, nu au fost scoase în evidenţă diferenţe semnificative între
grupul medicilor homeopaţi şi medicii generalişti.
În schimb, în ceea ce priveşte satisfacţia pacienţilor în
legătură cu tratamentul, diferenţele generale în grupul studiat au fost
semnificative : 94,9 % au considerat că se simt « mai bine » sau « mult mai
bine » după tratamentul homeopatic, faţă de situaţia dinainte de tratamentul
homeopatic în care procentul apreciat pozitiv a fost de numai 19,5%.
Sceptici şi
entuziaşti
Dintre toate metodele terapeutice care nu fac parte din
curentul principal al medicinii contemporane, homeopatia ridică cele mai multe
probleme. Dacă în cazul acupuncturii, fitoterapiei sau a bioenergeticii s-au găsit destule
posibile explicaţii care să le facă asimilabile până la un punct medicinii alopate,
sau care să aibă în vedere explicaţii ştiinţifice valabile, în cazul
homeopatiei situaţia este complet diferită. Este greu de spus dacă homeopatia
este o disciplină ajunsă la maturitate sau nu. Practica de fiecare zi a sute de
mii de homeopaţi din lumea întreagă, la fel ca şi istoria ei, în care s-au
raportat un număr imens de rezultate curative, îi demonstrează eficacitatea
incontestabilă. Pe de altă parte, există numeroşi sceptici care îi pun la
îndoială nu numai rezultatele ci şi fundamentele.
În această situaţie, în care, de facto, audienţa homeopatiei
este din ce în ce mai mare şi pacienţii apelează în număr tot mai mare la ea,
după ce ani de zile homeopatia a fost ignorată atât de către oamenii de ştiinţă
cât şi de către medicii alopaţi, în ultima vreme ea a revenit în interesul
acestora, stârnind multe controverse.
Luările de poziţie,
uneori pătimaşe, în legătură cu homeopatia acoperă tot spectrul de
atitudini, de la scepticismul cel
mai negator până la entuziasmul
nemăsurat, de la taxarea homeopatiei ca şarlatanie sau absurditate, până la clamarea că ea ar fi medicina
viitorului. În general este un subiect
care permite cu greu neutralitatea, stârnind controverse şi atitudini pro sau
contra care invocă argumente din cele mai variate.
Cele mai dure - şi cu intenţionalitate
evidentă - poziţii pe care le-am citit
se găsesc pe site-ul Your Skeptical Guide to Homeopathic History, Theories, and
Current Practices [4], condus de Stephen
Barrett, M.D, un site care se ocupă în întregime numai de desfiinţarea
homeopatiei. Scepticii invocă argumentul
că eficacitatea diluţiilor homeopatice este, teoretic vorbind,
imposibilă pentru că ele nu reprezintă nimic altceva decât apă goală, că nu
există vreo dovadă că apa ar avea capacitatea de a stoca informaţie ( şi invocă
faptul că experimentul lui Benveniste nu a putut fi reprodus – ceea ce, cum vom
vedea, reprezintă deja o fază depăşită în cercetarea efectelor soluţiilor
ultramoleculare). Nu rar insă argumentele ce se invocă sunt enunţuri tautologice;
D. O, Keeffe, afirmă că, din moment ce în diluţiile homeopatice nu există
molecule de substanţă, studiile despre homeopatie nu compară decât placebo cu
un alt placebo, şi în consecinţă, orice rezultat pozitiv nu poate fi decât o
eroare de interpretare [12]. Entuziaştii contraatacă această poziţie afirmând
că viciul nu este al diluţiilor homeopatice ci al
mijloacelor limitate care s-au folosit pentru a demonstra această
eficacitate. Chiar dacă deocamdată nu avem explicaţii pentru un fenomen,
aceasta nu înseamnă că el nu există şi
nu tot ceea ce nu putem concepe încă este un fals. Perceperea homeopatiei ca
reală sau nu, spun aceştia, este mai degrabă o problemă de mentalitate
decât de realitate; chiar dacă s-ar
aduce oricât de multe dovezi, atâta vreme cât prejudecăţile funcţionează
acestea nu pot fi luate în seamă. Un alt
argument adus de sceptici este acela că
încă nu există suficiente dovezi clinice, în studii conform metodologiei
considerate standard, adică studii controlate, dublu orb, cu distribuţie la
întâmplare ( eng .= randomised) între substanţă şi placebo. Partizanii
homeopatiei invocă numeroase şi reale obiecţii în legătură cu principiile
metodologice utilizate în aceste studii şi aduc ca argument miile de articole
despre vindecările homeopatice raportate în întreaga ei istorie şi articolele
pozitive din cercetarea clinică.
Chiar şi pentru sceptici însă, există
patru tipuri de evidenţe greu de negat în favoarea homeopatiei:
cazurile clinice
rezolvate ( ceea ce anglosaxonii numesc anecdotal evidence) nu toate raportate
corect şi controlate după rigorile ştiinţifice dar care sunt în număr
impresionant. Practic fiecare homeopat şi cei mai mulţi pacienţi ai
homeopatiei, aduc zi de zi astfel de mărturii şi chiar dacă ele nu intră în categoria
dovezilor ştiinţifice propriu zise, ele continuă să curgă cu puterea evidenţei.
testul timpului: homeopatia este o practică de 250 de ani
care s-a schimbat puţin în esenţa sa şi care continuă să funcţioneze cu succes.
Faptul că homeopatia a trecut testul timpului este greu de negat. Faţă de
alopatie, în care schimbările asupra modalităţilor terapeutice se schimbă odată
la câţiva ani, în homeopatie, deşi mijloacele au crescut şi s-au rafinat,
principiile de bază au rămas neschimbate. Dacă aceste principii nu ar fi adus
satisfacţie clinică pacienţilor şi medicilor sau dacă rezultatele homeopatiei
nu ar fi reproductibile ( cum reproşează unii dintre oponenţi) ele s-ar fi perimat şi ar fi dispărut de la
sine.
cercetările asupra diluţiilor înalte,
ultramoleculare
dovezile clinice în rapoarte controlate
Un
articol de sinteză, publicat în prestigiosul British Medical Journal în 2000,
de către Andrew Vickers şi
Catherine Zollman, [5] în care se prezintă homeopatia într-un mod cât se
poate de obiectiv ( autorul categorisindu-se în altă parte ca fiind un sceptic
obiectiv), prezentând argumente şi fapte
la zi, a dus la deschiderea unei lungi liste de discuţii, care se continuă până
în ziua de azi. La obiecţia că homeopatia încă nu are o teorie fizică care să o
explice A. Jakobs a răspuns „ acesta nu
este un motiv în sine pentru a nega homeopatia ca fiind inutilă, pentru că
istoria ştiinţei este plină de descoperiri care au mers împotriva curentului de
gândire al zilei, aşa cum a fost aceea că pământul nu este plat” [6].
La catalogări ca „şarlatanie, fraudă, absurditate” ( făcute
de Terry Polevoy, webmaster al HealthWatcher.net)[7] care denotă reavoinţă nedisimulată, A.
Vickers spune că în locul lor mai
potrivit ar fi să folosim noţiunile de
„reviziune sistematică” sau „ analiză
statistică” şi o atitudine neviciată de prejudecăţi. De asemenea, amestecarea
homeopatiei cu discipline care nu au dovedit nici o relevanţă clinică (precum
iridologia) sau cu alte discipline „naturiste” este principial incorectă,
pentru că homeopatia îşi are propriul ansamblu conceptual specific. „ afirmaţia
( că „un munte de evidenţe ar arăta că remediile nu sunt eficace” pe care o
emite unul dintre oponenţi, D.W.Ramey[8] ) este dificil de susţinut având în vedere
că cele mai cunoscute, mai bune şi
sistematice două studii independente au
adus concluzii larg pozitive”.
Într-o intervenţie cu titlul „ Care este fundamentul
cultural al homeopatiei” Maurizio Castellini, director al Homeopathic medical
school din Verona [9] scrie „ Homeopatia este penalizată de o problemă
culturală fundamentală; ea pare nelegată de nici un context cultural. Acest
lucru nu este adevărat. Principiul similarităţii nu este nici invenţia lui
Hahnemann nici descoperirea şcolii hipocratice. Este un principiu general care
are implicaţii psihologice în termeni de conştienţă, relaţii şi comportament la
fel ca şi implicaţii sociale, biologice şi chiar artistice, religioase sau
terapeutice. De aceea principiul similitudinii este mult mai vast decât
tratamentul homeopatic, care este doar una dintre aplicaţiile sale. Psihologia
explică faptul că, în momentul în care apare o nouă experienţă, căutarea unor
similarităţi cu experienţe anterioare ( cercetare trans-derivaţională) este
automată şi imediată, pentru că ceea ce este deja cunoscut ajută la diminuarea
insecurităţii şi sentimentelor de alarmă care însoţesc nedefinitul.
Similaritatea condiţionează toate tipurile de comportament şi relaţionare.
Homeopatia este în mod esenţial informaţie care generează o reacţie conform
modelului universal al similarităţii”.
Într-o altă intervenţie, Christos Hadjicostas scria:
„Răspunsul la întrebarea dacă homeopatia este placebo este foarte simplu: dacă
ar fi aşa, cum au putut fi vindecaţi
copiii şi sugarii, pacienţii în comă sau animalele? Pentru medici, întrebarea
cum acţionează remediile este de importanţă secundară şi este treaba
biochimiştilor să ne spună cum o fac. Cel mai important lucru pentru noi este
faptul că ele sunt active.”[10]
O luare de poziţia
a cunoscutului istoric al homeopatiei, Peter Morrell, şi publicată în numărul
din mai 2000 a British Medical Journal [11] este intitulată “ Dezbaterea din
1840 este reluată”: „ Mulţi se referă la
eficienţa nedovedită a homeopatiei şi la natura „ absurdă” a dozelor minimale.
Argumentul obişnuit este: pentru că
„ele nu pot acţiona”, de aceea „ele nu acţionează”. În 1840 Sir John Forbes,
medicul curţii reginei Victoria
numea dozele infinitezimale din
homeopatie „ un ultraj al raţiunii umane”. Succesele ei erau catalogate ca
„boli autolimitate”, deşi, cum bine ştiu pacienţii, puţine boli se ameliorează
singure. Astfel să pretindem că homeopatia acţionează pentru că pacienţii „ ar
fi mers bine oricum” nu se încadrează du experienţa umană: dacă nefăcând nimic
pentru bolile autolimitate este motivul pentru care acţionează homeopatia, de
ce s-ar mai osteni cineva să prescrie
orice ( s.n.) fel de medicamente?...În anii 1850 se profeţea că, pe scară largă, „ capricii medicale” precum homeopatia,
ce vor dispărea în câţiva ani. Acestea nu s-au adeverit ceea
ce dovedeşte fie faptul că ele acţionează în mod real fie sunt
o mărturie a credulităţii umane”.
Problema diluţiilor
ultramoleculare
O primă mare
problemă pentru acceptarea deplină a homeopatiei este faptul că dozele
infinitezimale homeopatice nu mai
păstrează, dincolo de diluţia a douăsprezecea centezimală, nici o moleculă din
substanţa iniţială; din această cauză ele sunt denumite în lumea ştiinţifică
doze ultramoleculare . Problema pe care o pune homeopatia este una dintre cele
mai provocatoare pentru întreaga gândire modernă: cum este posibil ca substanţe diluate
ultramolecular să aibă încă efecte asupra omului, câtă vreme o astfel de diluţie
nu mai păstrează , din punct de vedere chimic decât solventul ? Deşi
rezultatele clinice dovedesc că remediile homeopatice au efect asupra
organismelor vii, din punct de vedere teoretic acest lucru este aproape de
neconceput . Deocamdată aceasta reprezintă cel mai important impas conceptual
pentru acceptarea homeopatiei şi rezolvarea lui va reprezenta probabil
schimbarea paradigmei biologice şi medicale actuale.
Pentru a
depăşi acest impas au fost propuse mai multe teorii, cea mai frecvent citată
fiind aceea asupra memoriei apei, care ar păstra permanent, în urma unor
interacţiuni complexe între moleculele de solvent şi solvit în cursul
diluţiilor şi potenţărilor succesive, o informaţie asupra substanţei
solvite. Remediile homeopatice nu sunt
doar substanţe diluate ci şi potenţate; la fiecare diluţie, suportul care
păstrează informaţia este din nou şi din nou potenţat, astfel încât informaţia
iniţială să poată fi reiterată. În
cursul potenţării, moleculele remediului iau contact şi îşi imprimă „ amprenta
informatică” asupra tuturor moleculelor solventului, astfel că fiecare dintre
acestea, la o nouă potenţare devine un transmiţător al informaţiei iniţiale.
Dar chiar şi aşa, diluţiile astronomice cu care lucrează homeopatia sunt
problematice, pentru că dincolo de a 80 centezimală se depăşeşte numărul
calculat de atomi din întregul univers. ( Anecdotic, diluţia 6C este ca şi cum am avea o picătură de
substanţă în 20 de bazine de înot. La 12 C, o picătură în oceanul Atlantic . La 15 C, o picătură în oceanul planetar…)
Sfarsitul afacerii Benveniste
În 1988, în prestigioasa revistă Nature, a apărut un raport
al unei serii de experimente care au provocat euforie în lumea homeopatică [14]
, care arătau că diluţiile ultramoleculare de ser anti-IgE pot provoca
degranularea bazofilelor. După exaltare
a urmat însă şi decepţia: două studii independente, au dovedit că aceste
experimente, în metoda lui Benveniste, erau ireproductibile, ceea ce a aruncat
o umbră asupră cercetării homeopatice in vitro.[ 15, 16]. O parte dintre foştii
colaboratori ai lui Benveniste, Philippe Belon, Director De cercetare la
laboraoarele Boiron , Jean Sainte-Laudy
de la laboratoarele CERBA din Franţa ;
un autor al unui din cele două studii negative Fred Wiegant (Universitatea din
Utrecht,Olanda ); şi alţi cercetători independenţi Madeleine Ennis (
Universitatea Regală din Belfast,), PF Mannaioni (Universitatea din Florence, Italia), Marcel Roberfroid şi Jean
Cumps de la Universitatea Catolică Louvain, Belgia au continuat însă studiile.
Într-un studiu multicentru în 4 laboratoare independente [17], aceştia au
folosit de asemenea testul degranulării bazofilelor dar în loc să folosească
soluţii diluate de ser anti-IgE, au măsurat inhibiţia degranulării prin diluţii
înalte de histamină, de la C15 la C19.
Rezultatele celor 772 de probe au fost analizate statistic de grupul
Belgian, iar rezultatele au fost semnificative statistic (p < 0.0001) în
favoarea faptului că soluţiile diluate de histamină încă au efect de inhibiţie
a degranulării. Acelaşi grup , a anunţat continuarea cercetărilor folosind o
metodologie nouă, citometria în flux Rezultatele dovedesc faptul că diluţiile
apoase păstrează memoria substanţei dizolvate.
Teoria clatraţilor
Cea mai coerentă
descriere a unui fenomen informaţional în ceea ce priveşte memoria apei este
acela al „clatraţilor” , concept ce a fost dezvoltat în chimia fizică
convenţională. Un clatrat este o structură de molecule de apă care se formează
în jurul unei molecule solvate şi care este ţinută împreună ca o entitate stabilă prin legături de hidrogen. Cercetări au arătat că atunci când molecula solvită
centrală este dislocată - aşa cum se întâmplă la agitarea viguroasă a
soluţiilor prin sucusiuni succesive - ea este eliberată şi formează şablonul
pentru un nouă moleculă de clatrat. O agitare şi diluare serială , cum are loc
în prepararea remediilor homeopatice, poate avea drept rezultat o soluţie
bogată în clatraţi care sunt în legătură cu substanţa ce a fost dizolvată la
început, chiar dacă nu mai există molecule din substanţa iniţială.
Există dovezi că remediile homeopatice conţin clatraţi. Deşi
s-a găsit că potenţarea nu are efect asupra velocităţii propagării sau
absorbţiei ultrasunetelor în apă [18]( efect prezis de modelul clatraţilor)
totuşi, la spectroscopia prin rezonanţă magnetică nucleară (Demangio JL.
Demangeat), preparatele de Silicea homeopatice au fost găsite ca diferind de
apă, ceea ce sugerează interferenţă cu legăturile de hidrogen[19]. Cea mai
directă evidenţă a modelului clatraţilor a fost adusă de Anagnostatos & all,
care au folosit ca metodă măsurarea curentului de depolarizare a unor soluţii
de Chamomilla. Curba de depolarizare pentru Chamomilla 30 C a fost găsită ca
intermediară între cea a tincturii mamă de Chamomilla ( în care multe molecule
de apă sunt legate de moleculele de Chamomilla)
şi a apei, ceea ce sugerează că preparatul homeopatic mai multe molecule
de apă cu mişcare limitată, deci clatraţi, mai mulţi decât apa dar mai puţin
decât tinctura mamă [ 20]. O a doua serie de experimente conduse de acelaşi grup
a folosit scanarea diferenţială calorimetrică ( DSC) ce măsoară cantitatea de
energie care este absorbită sau eliberată dintr-o soluţie la răcire sau
încălzire. Au măsurat DSC pentru tinctura mamă, şi diluţiile 1C, 6C şi 30C.
Cele 4 diluţii homeopatice au arătat 4 grafice diferite efect ce nu s-a
observat la apă sau la tinctură. Mai mult graficele DSC au arătat ceea ce
Anagnostatos a numit „ o schimbare de fază”;
la 35 0C forma graficului nu a mai oscilat ci a devenit o linie dreaptă,
ceea ce ar corespunde destrucţiei clatraţilor prin ruperea legăturilor de
hidrogen ale apei.
O altă serie
de cercetări, efectuate pe durata a zece ani de către colectivul condus de
Louis Rey, care a studiat diluţiile ultramoleculare a unor săruri de sodiu şi
litiu prin termoluminescenţă, a dus la concluzia că există o diferenţă semnificativă a
termoluminescenţei acestora comparativ cu ce a apei : „ prepararea diluţiilor homeopatice prin
diluţie şi dinamizări succesive provoacă modificări permanente importante în
lichidul de început, chiar dacă „ concentraţia teoretică” în substanţe
dizolvate a devenit nemăsurabilă. ..Nu mai este posibil să se pretindă că
structura diluţiilor înalte homeopatice este identică cu a solventului
utilizat. Prepararea ulterioară a medicamentelor homeopatice pornind de la
aceste diluţii se aşează astfel pe o
bază sigură.”[21, 22]
Studii in vitro şi in vivo.
Începând din
1985, un grup de cercetători [23] ( Doutremepuich şi colab.) au efectuat, pe
durata a mai bine de 15 ani, experimente asupra efectelor diluţiilor înalte
ale aspirinei asupra procesului de
trombozare. În primele experimente, pe un grup de 20 de subiecţi, s-a urmărit dacă aspirina în doze homeopatice
are sau nu efect asupra acestui proces, măsurându-se parametri legaţi de
sângerare şi coagulare. Rezultatele au fost pozitive, dar în acelaşi timp au
arătat că Aspirina 5CH, nu acţionează asupra numărului sau funcţiilor
plachetare ci asupra funcţiilor vasculare[24,25], mai exact, „
Aspirina 5 CH frânează eliberarea
parietală de prostacicline a căror acţiune fiziologică este aceea de a inhiba
funcţia plachetară” [26]. Continuarea acestor studii pe modele in vitro laborioase, a arătat şi un alt fapt extrem de important,
care susţine teoria homeopatică: dacă dozele mari, ponderale, ( 100mg/kg) de
aspirină au un efect net antitrombotic diminuând agregarea plachetară, dozele
ultrajoase ( studiile s-au făcut cu diluţii crescătoare până la 30 CH) induc o
creştere a agregării plachetare, sunt
trombogene şi au deci efectul invers
dozelor ponderale [27].
Reproducem graficele*
pentru Trombozarea arterială (fig 1), Agregarea plachetră / velocitate (
fig.2), Agregarea plachetară / amplitudine (fig 3) şi Numărul de emboli (fig 4)
folosind diluţii succesive de aspirină. Nu numai că dozele ultramoleculare de
aspirină au efect ci acest efect nu este uniform, el crescând la15 şi 30 CH faţă de diluţiile mai mici.
O altă serie de
cercetări fundamentale foarte laborioase şi sofisticate tehnologic, conduse de
peste 10 ani de B.Bonavida şi Morimoto,
de la Universitatea California din Los Angeles, au cercetat influenţa dozelor
foarte mici asupra activităţii
biologice antimitotice a unor substanţe toxice,
cunoscute că au aceste proprietăţi ( cis-platina, adryablastina, Tumor
Necrosis Factor şi Toxina difterică). Aceste studii au arătat că anumite
substanţe prezintă în doze foarte mici efecte diferite decât cele cunoscute la
doze mari. Este vorba de o veritabilă farmacologie diferită, care nu este doar
o reproducere la scară a celei în doze toxice [28]. Studii care au observat
efectele preparatelor homeopatice de Phytolacca şi Histaminum asupra
secreţiilor citokinelor au arătat că „
acestea pot influenţa expresia unor receptori membranari ai monocitelor. Este
clar că aceşti receptori sunt mediatorii unor reacţii imunologice şi că ei sunt
importanţi în regularizarea răspunsului imunitar” [29]
În anii 90, în India ,
Bangladeş şi Bengalul de vest a avut loc
o mare contaminare cu arsenic a apelor continentale care a dus la o adevărată
calamitate, cu apariţia a numeroase intoxicări în rândul populaţiei. Există
puţine metode cunoscute ca fiind capabile să elimine arsenicul din organism şi
una dintre ele - care a fost folosită în India - este aceea de a administra
Arsenicum album homeopatic. Primele
studii asupra eliminării arsenicului prin preparatul să homeopatic au fost
efectuate de Andre Cier şi Jeau Boiron, în 1962, şi în ciuda timpului ele nu
doar că rămân valabile, rezultatele fiind reproduse şi continuate în 1987 de
Cazin J.C şi colab [ 30], ci şi-au dovedit şi importanţa practică. În
acest studiu după ce şobolani au fost intoxicaţi cu arsen marcat , li s-a
administrat, în injecţie intraperitoneală o singură doză de Arsenicum album 7 CH şi apoi s-a monitorizat eliminarea
urinară şi fecală de arsenic. Cei 30 de şobolani trataţi cu Arsenicum album 7CH
au eliminat, în primele 8 ore de la injecţie cu 40% mai mult decât cei 30 de
şobolani din grupul martor, care au primit apă dinamizată 7 CH. La şapte zile,
„ o diferenţă semnificativă în concentraţia de arsenic a fost observată „ în cele două loturi, mult mai mică în lotul
tratat homeopatic faţă de martor, ceea ce dovedeşte capacitatea Arsenicum Album homeopatic de a mobiliza şi elimina arsenicul
din organism.
Teoria Holografică şi teoriile complexităţii
Este evident că, în ciuda evidenţelor clinice şi a unor
evidenţe ce provin din cercetarea fundamentală de chimie fizică, deocamdată nu
există un cadru teoretic acceptabil pentru a depăşi acest impas. Problema
diluţiilor ultramoleculare este una dintre cele provocatoare, nu numai strict
pentru medicină ci pentru întreaga ştiinţă modernă. Un răspuns la această
problemă ar putea revoluţiona multe dintre aşa numitele acceptanţe ştiinţifice
( aspecte considerate de la sine înţelese) şi ar putea fi cauză pentru o nouă paradigmă ştiinţifică.
Una dintre cele mai ademenitoare teorii care ar putea să explice fundamentele
realităţii diluţiilor ultramoleculare este
teoria holografică [31]ce îşi are punctul de plecare în fizică cuantică
şi a fost enunţată de Bohm. În
holograme, de pe orice suport în care au
loc interferenţe ale imaginii unui obiect ( după ce acesta a fost scanat cu un
fascicul laser divizat )se poate
reconstitui imaginea tridimensională a obiectului ( la o citire cu alt fascicul
laser) iar orice punct de pe acest
suport conţine întreaga imagine a acelui obiect, chiar dacă suportul este
fragmentat în bucăţi. Implicaţiile din lumea subatomică ale acestui fenomen au
fost puse în evidenţă de cercetările lui Aspect. Acesta a reuşit să demonstreze
că două particule care au aceeaşi origine, dar care pleacă în direcţii
diferite, păstrează în permanenţă o legătură informaţională între ele ce se
manifestă indiferent de distanţa care le desparte, având mereu acelaşi unghi de
polarizare faţă de locaţia iniţială. Particulele se comportă ca şi cum ar „ştii
una de alta”; dar , pentru ca o
informaţie să poată circula între ele, ea ar
trebuie să se facă cu o viteză mai mare decât viteza luminii, ceea ce
este considerat imposibil ( paradoxul
lui Aspect). De aceea s-a presupus o conexiune non-locativă între ele, faptul
că ele păstrează mereu informaţia iniţială, care, indiferent de distanţă, le permite să
funcţioneze în virtutea întregului din care au provenit. În mod similar,
diluţiile ultramoleculare homeopatice, deşi se află la o „distanţă” de 10n
diluţii faţă de tinctura mamă, păstrează tot într-un mod non-locativ,
informaţia iniţială.
Experienţe efectuate cu plasmă ( care este un flux continuu
de electroni) au arătat că electronii ce o compun se comportă ca un întreg care
poate „tapeta”, mulându-se pe suprafaţa
asupra căreia sunt proiectaţi, ca şi cum ar avea memoria întregului. Există
multe alte experimente şi date paradoxale ( inclusiv asupra dublului caracter
particulă-undă a particulelor elementare) care pun serios în discuţie teoriile
fizice în general şi care poate, în viitor, să devină o bază de explicaţie a
felului în care se păstrează efectul diluţiilor homeopatice.
O altă apropiere teoretică faţă de homeopatie se poate face
prin cadrul oferit de teoriile sistemelor dinamice şi ale complexităţii.
Într-un articol de Bellavite, din 2003 din Homeopathy[69] se arată că „unele
modele şi date experimentale din teoria complexităţii pot susţine afirmaţiile paradoxale
ale principiului similia şi a efectelor dilutie/dinamizare…Principalele trei
proprietăţi ale sistemelor complexe: non-linearitatea, auto-organizarea şi
dinamicitatea nu doar că se adaugă înţelegerii fundamentelor homeopatiei dar şi
pun în lumină noi direcţii pentru experimente şi căutări teoretice”
Ceea ce este totuşi evident în
legătură cu homeopatia este faptul că:
fenomenele sunt de
natură informatică, implicând transmiterea succesivă a unor informaţii din
partea substanţei solvite pe un suport ( solvent) şi implicit o memorie care poate fi stocată
şi reactualizată. În plus, această memorie poate trece de pe un suport pe altul
(apă lactoză pentru preparatele C şi D şi apă –lactoză - apă în cadrul
diluţiilor LM) fără ca principalele ei calităţi să fie afectate.
apa este suportul preferenţial pentru transmiterea
informaţiei, deşi nu este singurul ( lactoza este de asemenea suport pentru
remedii, dar apa este solventul cel mai utilizat). Apa este capabilă să formeze
un număr aproape infinit de configuraţii spaţiale complexe (clatraţi ce
formează latice sau reţele, cadre, structuri reticulare) în funcţie de
substanţa solvită şi de condiţiile fizice. Pe de altă parte molecula de apă
este un dipol, ceea ce , în principiu ar permite stocare de informaţie (
similar cu siliciul). Momentul experimentului
lui Benveniste din 1988 a fost depăşit , date mai recente par să
dovedească faptul că totuşi soluţiile ultramoleculare apoase sunt capabile să
provoace efecte. Mai multe experimente (
studiu multicentru) efectuate cu soluţie ultramoleculară de histamină de către
M.Ellis şi de către foşti colaboratori a lui Benveniste ( Belon & all) au dovedit că această soluţie a avut efect
asupra degranulării mastocitelor astfel că s-a dovedit că există o „memorie a
apei”.
sunt fenomene submoleculare, pentru că este vorba de
trecerea dincolo de pragul molecular reprezentat de numărul lui Avogadro
sunt fenomene holistice, fiecare picătură de remediu
conţinând potenţial informaţia întregului remediu
Cercetarea în homeopatie
Comparativ cu
multitudinea aproape de necuprins a studiilor de cercetare fundamentală şi
clinică din alopatie, în homeopatie,
cercetarea poate fi considerată, pe ansamblu, modestă. Ca bibliografie
generală, ce ar cuprinde toate studiile homeopatice care să satisfacă cerinţele
ştiinţifice, din ultimii 50 de ani,
acestea abia dacă ar putea egala bibliografia unor subiecte minuscule din
alopatie, de exemplu bibliografia asupra efectelor cobaltului, ce are mai multe
mii de titluri, din care sute sunt doar studiile de laborator, pe animale sau
pe celule.
Există o evidentă discrepanţă între amploarea literaturii
homeopatice ce se adresează doar comunităţii practicienilor acestei discipline
şi numărul totuşi redus de studii ( cantitativ şi calitativ) prin care aceasta
se adresează comunităţii ştiinţifice în general. Astfel, există multe rapoarte
clinice ale unor cazuri tratate
homeopatic, provinguri, cărţi de Materia medica sau articole teoretice
dar cele mai multe dintre acestea nu prezintă decât interes „ intra-homeopatic”, în interiorul comunităţii
clinicienilor homeopaţi, mai ocupaţi cu tratarea pacienţilor lor decât cu
cercetări care să îi justifice în faţa comunităţii ştiinţifice. Aceasta a şi dat caracterul oarecum închis al
homeopatiei, în care s-a comunicat mai bine în interior , în cadrul unor
cercuri de cunoscători, de obicei practicieni şi clinicieni, decât în exterior, cu restul comunităţii
medicale şi, mai larg, cu cea
ştiinţifică. Oricum, nu trebuie neglijat că ani de zile homeopatia a fost un „
frate proscris” de către alopatie, rejetată
adeseori cu furie; şi inevitabil, conducând şi la o contrareacţie, aceea
de rejet a alopatiei din partea homeopaţilor.
Mulţumită cu propriile percepte, (ce par perfect raţionale celor care se
apleacă asupra studiului lor), adeseori homeopatia s-a limitat doar să le ducă
mai departe şi să construiască pe baza acestora fără să se mai întrebe asupra
fundamentelor şi fără să caute să le dea o acceptare largă. De altfel zonele de cercetare în interiorul
homeopatiei – legate de alegerea remediului corect, potenţă, posologie,
agravările homeopatice, noile remedii, noile boli ş.a.m.d. – sunt extrem de
întinse şi ele necesită studiu serios şi au absorbit mult ( dacă nu în
totalitate) din energia celor mai serioşi cercetători din homeopatie. La
aceasta a contribuit poate şi primul paragraf din Organonul lui Hahnemann
„ cea mai mare şi singura datorie a unui
medic este aceea să vindece” ( şi nu să facă teorii) care se repetă la toate cursurile de
homeopatie şi care a dus mai degrabă la o aplecare asupra problemelor practicii
clinice, în care întrebarea CUM ? este cea mai importantă, decât asupra
problemelor generale de teorie, în care se pune
întrebarea DE CE?
O privire de ansamblu asupra cercetărilor din homeopatie din
ultimii 20 de ani pare să contureze următoarele direcţii, din care primele trei
sunt cercetări în interiorul homeopatiei iar următoarele privesc statutul
ştiinţific al acestei discipline:
1. Efectuarea unor noi provinguri, cu noi remedii ( acesta
este un subiect foarte vast asupra căruia vom reveni cu o sinteză în numărul
următor de revistă).
2. Căutarea unor noi fundamentări teoretice pentru întregul
domeniu al practicii homeopatice. Au fost propuse câteva modalităţi noi, să le
numim „ ne-ortodoxe” de abordare a cazurilor clinice. Două nume sunt mai
cunoscute în această direcţie : Jan Scholten [32,33 ], care a încercat o
privire de ansamblu asupra tabelului periodic al elementelor şi mineralelor; şi
Rajan Sankaran [34], care a încercat o
redefinire a teoriei miasmelor prin lărgirea numărului şi a domeniilor lor de
definiţie. Este de remarcat că aceste două domenii de cercetare încearcă să
aducă metoda deductivă în homeopatie ( care, în preceptele ei clasice a fost
eminamente o metodă inductivă).
3. Rapoarte clinice ale unor cazuri vindecate, fie cu
remedii „noi” fie ale unor boli „noi”. Multe dintre aceste rapoarte reprezintă
frumoase ilustrări ale metodei homeopatice dar, de obicei, este vorba fie de
cazuri singulare ( descrise cu mare acurateţe şi mult rafinament din punct de
vedere al gândirii homeopatice) fie de două-trei cazuri ceea ce, ca exemplu,
sunt ilustrative şi confirmă homeopatia, dar care nu pot servi ca o bază asupra
unor cercetări clinice în sensul modern al cuvântului.
4. Cercetări clinice asupra unor entităţi nosologice ( boli,
sindroame) bine definite, aşa numite trial-uri clinice. După cum se va arăta
mai departe, un număr mare dintre
acestea nu îndeplinesc standardele clinice din alopatie ( motiv pentru care
sunt susceptibile să nu fie luate în seamă de meta-analize independente). În
ultima vreme există totuşi din ce în ce mai multe studii homeopatice de înaltă
calitate care dovedesc că cercetătorii au devenit deja conştienţi asupra
problemelor de comunicare şi design al studiilor, şi, în consecinţă, şi numărul
celor care dovedesc eficacitatea homeopatiei este semnificativ în creştere.
5. Cercetare fundamentală în domeniul diluţiilor
ultramoleculare. Despre acestea se
vorbeşte în continuare şi, aici, în ciuda unor rezultate meritorii, lucrurile
sunt abia la început.
Dar există şi zone de cercetare din exterior ale homeopatiei
ce ţin de fizico-chimie şi care sunt
absolut necesare pentru ca această disciplină sa capete un fundament teoretic
solid, care să fie mai larg decât propriile principii, astfel încât ea să revină onorabil în cadrul disciplinelor
medicale normale şi să progreseze în mod coerent cu ansamblul ştiinţific al
timpului.
Problema surselor de
finanţare în cercetarea homeopatică.
La ora actuală
cercetarea fundamentală este o activitate care necesită echipamente şi
materiale de înaltă tehnologie, personal foarte calificat, timp în care să nu
existe presiunea rezultatelor şi multe resurse financiare. În medicină,
cercetarea fundamentală se desfăşoară în institute de cercetare, care posedă
sau pot accede la aceste resurse:
institute academice ce funcţionează în cadrul
universităţilor
institute private care colectează fonduri fie de la firme
fie de la institute caritabile nonprofit
institute de stat care folosesc fonduri publice, alocate de
stat.
institute de cercetare de pe lângă companiile de medicamente
Dintre
aceste patru tipuri de instituţii, cele mai mari resurse le au companiile de
medicamente, care, dat fiind faptul că sunt instituţii lucrative, interesate
direct să investească în cercetare ( mai ales în cercetarea care să le aducă
profit direct - cum este studiul propriilor medicamente - sau care să ducă la
descoperirea unor medicamente asupra cărora să deţină patentul ). În afara
acestor fonduri, alocate direct propriilor institute de cercetare, companiile
mai finanţează şi grant-uri ce se
desfăşoară fie în instituţiile academice, fie în institutele particulare,
pentru că acestea, din motive legislative sau de prestigiu, au nevoie şi de
confirmări neutre ale propriilor cercetări asupra medicamentelor. O bună parte
dintre fondurile de cercetare clinică, a
efectului unor medicamente asupra diferitelor boli, au, direct sau indirect,
această origine.
Din acest punct de
vedere, întreprinderile farmaceutice homeopatice nu se pot compara cu cele
alopatice, din mai multe motive:
- marea
majoritate a medicamentele homeopatice nu permit patent sau licenţă ( nu poate
exista licenţă asupra Belladona, Chamomilla sau Sulphur) deci firmele nu pot
câştiga în exclusivitate din producerea sau comercializarea unui produs în care
să investească unilateral predominant şi care să ramburseze investiţia.
Excepţia o constituie aşa-numitele „complexisme” sau „specialităţi” care sunt
în general combinaţii de remedii patentate şi comercializate ca atare ( de ex;
Zeel P, Paragrip etc), dar care, în general au o utilizare mai redusă
comparativ cu aceea a remediilor unitare. De aceea nici investirea în
efectuarea unor studii specifice unor remedii ( în fond nespecifice unei firme
sau alta) nu are efect imediat asupra
profitului.
- remediile
homeopatice sunt mult mai ieftine decât cele alopatice, ceea ce face ca şi
fondurile colectate prin vânzarea lor să fie mai reduse
- în general
nu-şi pot permite să aloce fonduri în cercetare decât câteva companii „ mari”
homeopatice ( Boiron, Weleda ş.a.) , dar care, comparativ cu marile companii
alopate sunt, din punct de vedere financiar, sărace.
În al doilea
rând, în aproape toate instituţiile
academice de medicină ( cu câteva notabile excepţii, dar şi în acelea
homeopatia este o disciplină facultativă sau inclusă în categoria mai mare a
„medicinii complementare”) , homeopatia nu este o disciplină de studiu care să
aibă catedre permanente; deci nici profesori care să gireze efectuarea unor
studii ştiinţifice şi nici posibilitatea de a atrage grant-uri de cercetare;
din această cauză nu există nici o emulaţie asupra acestui subiect în mediile
academice şi, în consecinţă, nici interesul universitarilor de la alte catedre să facă studii despre homeopatie, pentru că, în
general fiecare catedră efectuează studii în propriul domeniu. Susţinerea unor cercetări într-o disciplină
care este considerată încă de către mulţi universitari „incertă ” este, în
aceste condiţii, aproape
imposibilă. Acolo unde există însă
instituţii academice puternice de
învăţământ homeopatic ( cum sunt Facultăţile de homeopatie din Anglia ), acolo se şi face cercetare serioasă.
În general
însă, nici instituţiile academice, nici cele private nu sunt interesate de
efectuarea unor cercetări în homeopatie. Instituţiile private nu sunt
interesate de homeopatie din acelaşi motiv financiar, pentru că nu găsesc
sponsori sau finanţatori pentru astfel de cercetări.
În cea ce
priveşte marile instituţii nonprofit sau
fundaţii care adună surse imense financiare de la publicul larg prin colecte
publice, acestea sunt în general orientate pe anumite diagnostice ( cancer, SIDA , MS ,
Diabet, etc.) care au o rezonanţă şi un impact mai puternic asupra publicului
larg.
Problema studiilor clinice
În principiu există patru
mari categorii de tipuri de studii clinice în homeopatie:
- studii
clinice pe voluntari sănătoşi ( aşa numitele provinguri sau cercetări
patogenetice)
- studii
clinice care compară eficacitatea unor remediu faţă de placebo
- studii
clinice care iau în considerare personalizarea terapeutică.
- meta-analize
care evaluează efectul homeopatiei grupând rezultatele studiilor individuale.
Meta-analizele
Din
pricina marii probleme teoretice a diluţiilor ultramoleculare, au existat
numeroase voci care au argumentat că efectul remediilor homeopatice nu este
decât pur placebo. Pentru a elucida acest aspect, începând din anii 90 s-au
efectuat mai multe meta-analize a rezultatelor diverselor studii clinice asupra
homeopatiei. Primele meta-analize ( cum a fost cel publicat în 1990 în Review
of Epidemiology) păreau să argumenteze
efectul placebo, vindecările din homeopatiei punându-se pe seama aşa numitelor
„remisiuni spontane” iar rezultatele favorabile fiind considerate ca fiind
viciate de „intervenţia prea multor variabile”, clişee oarecum răuvoitoare pe
care le auzim şi astăzi în gura
potrivnicilor homeopatiei ( ce se numesc elegant doar „sceptici”).
O primă meta-analiză serioasă a fost publicată în 1991 de Kleijnen [35]şi
colaboratorii în British Medical Journal, care, au investigat timp de trei
ani, 107 studii clinice controlate. Cu
toate ca autorii afirmă „deşi sunt multe excepţii, cele mai multe dintre aceste
studii sunt de o foarte slabă calitate, numărul studiilor care au dat rezultate
pozitive a fost semnificativ mai mare faţă de cele negative” ( 81 faţă de 24).
De-a lungul timpului
lucrurile s-au mai nuanţat, astfel că de-acum faimoasa meta-analiză a
studiilor clinice homeopatice controlate cu placebo, publicată de Linde & all în Lancet, în 1997 [36] , avea să adopte o atitudine mai
permisivă şi să enunţe că „ rezultatele
meta-analizei noastre NU ( s.n.) sunt compatibile cu ipoteza că efectele
clinice ale homeopatiei sunt datorate în întregime efectului placebo” dar că „ cu toate acestea nu am găsit
suficiente evidenţe în aceste studii că homeopatia ar fi eficace în o condiţie
clinică anume; de aceea este necesară o cercetarea riguroasă şi sistematică în
homeopatie în continuare”, cu alte cuvinte este cert că homeopatia are efect în
general dar nu au fost găsite cu
certitudine anumite boli în care ar fi indicată. În studiul lui Linde au fost identificate
186 de studii clinice din care 26 de înaltă calitate şi concluzia generală a
arătat superioritatea homeopatiei faţă de placebo ( odds ratio = 2.45; peste 1
acest raport este pozitiv, cu alte cuvinte, mai eficace decât placebo). În
partea de discuţii autorii arată că suspiciunea cum că studiile analizate ar fi
gravate de dorinţa de a da rezultate pozitive, deşi poate fi întotdeauna
considerată, este foarte redusă. Pentru a nega evidenţa rezultată din
meta-analiză autorii au calculat că ar trebui să existe mai multe sute de
studii care să infirme eficacitatea homeopatiei faţă de placebo. De asemenea ei
au arătat că, per ansamblu, proporţia studiilor de foarte înaltă calitate nu
este semnificativ mai scăzută decât a celor de foarte înaltă calitate făcute
pentru alte tipuri de medicaţie; dar tonul general al concluziei a fost doar
moderat favorabil. Replicile partizanilor homeopatiei nu au întârziat să apară; de exemplu Dean M.
publică un răspuns în pune întrebarea
dacă în meta-analiza din Lancet sunt mai multe obiecţii decât obiectivitate?.
[37]
Un alt studiu meta-analitic, efectuat de Homoeopathic
Medicine Research Group (HMRG) şi publicat de
Cucherat & all, într-un
prestigios jurnal de farmacologie
clinică [38] a arătat că, din 184
de studii analizate parcurgând principalele baze de date disponibile, numai 17 studii clinice au îndeplinit în
totalitate criteriile de calitate impuse pentru a fi luate în considerare,
restul fiind excluse din motive de „design şi raportare” ( adică studii dublu orb,
controlate, randomizate). Acest procent, de sub 10% arată cât de puţin
pregătită era la momentul respectiv comunitatea homeopatică pentru a face faţă
rigorilor studiilor clinice general acceptabile
dar şi , poate în aceeaşi măsură, cât de puţin era dispusă cercetarea
după principii alopatice să accepte alte modele de design a studiilor clinice
decât cele de testare a medicamentelor alopatice. Deşi în unele dintre aceste
studii rezultatele homeopatiei au fost mai
mari decât cele cu placebo, totuşi numărul total al participanţilor în
aceste 17 studii, a fost prea mic, 2 617
pacienţi, pentru a putea permite o concluzie de mare certitudine „ există
evidenţe că tratamentele homeopatice sunt mai
eficace decât placebo; cu toate acestea puterea acestei evidenţe este
mică din cauza slabei calităţi metodologice ale acestor studii. Este necesară efectuarea în continuare a unor
studii de înaltă calitate pentru a confirma aceste rezultate”.
Aceste
meta-analize au scos însă în evidenţă câteva din problemele de metodologie
defectuoasă a multor studii homeopatice dar, lucru notabil
relevat în meta-analizele din ultimul
timp, numărul studiilor clinice de înaltă calitate este în creştere
semnificativă.
Pe de altă parte aşa-numitele rigori ale studiilor controlate
dublu orb ce se folosesc în alopatie ( în care se testează o substanţă versus placebo într-o anume
boală ) sunt într-o opoziţie de principiu cu homeopatia. În homeopatie
principiul individualizării remediului în funcţie de sensibilitatea pacientului
şi simptomatologia PARTICULARĂ lui sunt esenţiale.
Pentru a
simplifica lucrurile s-au efectuat mai multe studii în care un remediu era
folosit pentru o condiţie, versus placebo, dar aceste studii nu reflectă
domeniul real al practicii homeopatice clinice, unde, pentru un acelaşi
diagnostic pot fi folosite ( şi este necesar!) remedii diferite în funcţie de
criteriile proprii de alegere ale remediului potrivit. Aici este o problemă de
principiu: nu se poate efectua un studiu corect asupra homeopatiei clinice
decât dacă se respectă regulile de prescriere corectă, care reguli fac ca
remediul administrat să fie eficace la cazurile considerate conform
principiului individualizării. Cum se pot face studii asupra eficacităţii unei
discipline clinice dacă se ignoră tocmai principiile fundamentale ce o fac
eficientă? Este ca şi cum s-ar studia eficacitatea unor medicamente cu tropism
intestinal luând drept criterii de eficacitate pulsul, tensiunea arterială,
ş.a. care ţin de domeniul cardiologiei. Or, studiile care au folosit mai multe
remedii ( conform individualizării homeopatice) sau care nu au fost dublu orb (
ceea ce presupune ca nici medicul nici pacientul să nu ştie dacă substanţa este
activă sau placebo) ci doar simplu orb ( pacientul nu ştie dacă ia remediu sau
placebo) au fost în general excluse din aceste meta-analize. Situaţia specială
de care trebuie să ţină seama cercetarea remediilor homeopatice este aceea că
între remedii şi boli nu există relaţii stricte bilaterale ; pentru aceeaşi boală
este posibil ( şi probabil) ca indivizi diferiţi să beneficieze de acelaşi
remediu; iar, pe de altă parte acelaşi remediu poate fi utilizat pentru
patologii diferite. De asemenea studiile asupra eficacităţii homeopatiei
trebuie să ţină seama şi de faptul că pentru acelaşi individ este posibil ca
remediul să trebuiască schimbat pe măsura evoluţiei simptomatologiei.
Nu mai puţin
adevărat este şi faptul că până spre începutul
anilor 90 nici comunitatea homeopatică nu a făcut decât puţini paşi spre
a se apropia de rigorile ştiinţifice general acceptate ale studiilor clinice.
Cele mai multe studii sau rezultate clinice raportate au fost orientate spre
comunitatea homeopatică, detaliindu-se mai mult asupra motivelor care au dus la
prescrierea unor remedii ce s-au dovedit eficace şi mai puţin asupra
entităţilor nosologice tratate sau asupra corectitudinii evaluărilor
rezultatelor conform standardelor medicinii „oficiale” . Acest tip de rapoarte
clinice, care în ultimă instanţă se bazează pe încrederea comunităţii căreia i
se adresează, au dus la îmbogăţirea
domeniului homeopatiei ( aducând date clinice care au confirmat remediile în
unele boli) dar nu au convins scepticii şi nici nu au contribuit în vreun fel la deschiderea alopatiei spre homeopatie.
Cele două discipline s-au dezvoltat separat şi oarecum independent una de
cealaltă, încercările de stabilire de punţi între ele semănând mai degrabă cu
un dialog al surzilor. Chiar şi acum, majoritatea studiilor homeopatice se
adresează doar comunităţii homeopatice, ignorând acceptanţa sau refuzul
alopatiei, dar contribuind la rafinarea metodelor specifice homeopatie de
investigaţie şi tratament al cazurilor. Or, din poziţia de outsider pe care o
are homeopatia la ora actuală era de aşteptat ca paşii consistenţi înspre
dovedirea eficacităţii să vină din partea ei. Este ceea ce s-a întâmplat în general în anii din urmă, datorită
eforturilor demne de admiraţie ale unor cercetători.
Studiile clinice pe entităţi nosologice
O altă
categorie de studii efectuate asupra homeopatiei sunt trial-urile clinice, în
care, după metodologii şi protocoale diverse se testează eficacitatea
remediilor homeopatice fie faţă de placebo, fie faţă de alte medicamente, în
diferite afecţiuni. Dintre acestea, cele care au cel mai mare prestigiu în
lumea medicală contemporană sunt studiile controlate, în dublu orb; o bună
revizie a acestora au făcut-o Linde în Journal of Alternativ Complementary Medicine. 1998 [ 39] şi Foley şi colab, în
anul 2000 în British Medical Journal. [41] studii care, ca de obicei, au stârnit
aprigi controverse. Folosind teoria complexităţii, Hyland şi Lewith [40] au
încercat să explice de ce rezultatele trial-urilor homeopatice pot avea
rezultate oscilatorii, dar că, în general aceste rezultate teoretice, nu
afectează în mod direct practica homeopatică. Un articol recent publicat de T. Whitmarsh în Homeopathy pune în discuţie tocmai tipul de cercetări
clinice care ar trebui să se facă mai mult în homeopatie şi care ar fi
modalitatea cea mai eficace de a evalua efectele remediilor: În studii clinice
controlate, cu distribuţie întâmplătoarea sau în studii „ de ieşire” ( outcomes
studii) [67]
Un studiu
controlat şi dublu orb, efectuat David Reilly & all şi publicat în August
2000 în BMJ [42] pe 50 de pacienţi în
legătură cu eficacitatea extractului de polen versus placebo în rinitele
alergice, a demonstrat o eficacitate semnificativă statistic în ceea ce
priveşte fluxul aerian nazal între cele
două grupuri testate (p=0,0001). De asemenea, studiul a mai arătat o agravare
iniţială semnificativă a grupului tratat homeopatic ( 19% faţă de 3% în grupul
cu placebo) şi o reducere a simptomelor la auditul extern de 28% versus 3% în
favoarea homeopatiei. Studiul a fost repetat de 4 ori, cu alţi subiecţi dar cu aceleaşi rezultate.
Studii cu alţi alergeni, care în final
au ajuns să cuprindă mai multe sute de subiecţi, au arătat rezultate similare,
respectiv o evidentă eficacitate a homeopatiei versus placebo. A fost un bun
început.
În 2004 , la BBC, a avut loc o discuţie mai generală asupra
homeopatiei, la care au participat mai mulţi invitaţi, printre ei şi David
Reilly şi un medic veterinar ce trata
exclusiv homeopatic. După ce moderatorul l-a prezentat pe D. Reilly ca fiind
un medic educat în medicină
convenţională:
DAVID REILLY:
Singurul element de controversă ( pentru studiul cu polen preparat homeopatic)
era că preparând polenul prin metode homeopatice, se ajunge la un punct în care
nu mai există nici o moleculă din materia de
la început. Eram convins la început că aceste medicamente diluate erau
placebo…
MODERATORUL : David
Reilly a recrutat 35 de pacienţi cu febră de fân. Jumătate dintre ei au primit
remediu homeopatic preparat din polen, o altă jumătate au primit placebo,
pastile din lactoză. Nici unul dintre ei nu ştia ce conţin pastilele.
DAVID REILLY : Spre şocul nostru colectiv, în mod foarte
clar s-a dovedit un rezultat: cei care au primit medicaţia au avut o reducere
semnificativă a simptomelor faţă de cei care au primit placebo. Conform datelor
rezultate, remediul a acţionat.
MODERATORUL: Pentru a
fi absolut riguros, Reilly s-a decis să repete studiul şi a obţinut aceleaşi
rezultate. Apoi a mers mai departe şi a testat diferite tipuri de alergii. Din
nou rezultatele au fost pozitive dar, în ciuda acestor studii, cei mai mulţi
dintre oamenii de ştiinţă refuză să creadă în cercetările lui.
DAVID REILLY: Mi-a devenit clar că, în anumite minţi, nici
100 sau 200 de studii nu pot schimba încorsetarea mentală. Aşa că sunt sceptic: dacă nici 200
nu o pot schimba, nu cred că 400 ar modifica ceva.
MODERATORUL : Motivul
pentru care cercetarea a fost refuzată a fost faptul că nu există o explicaţie
ştiinţifică a concluziilor la care a ajuns. Scepticii au arătat spre problema
cheie: nu există încă nici o dovadă că ceva care este de fapt apă pură poate
acţiona în mod actual.
Paradoxal este insă faptul că, deşi aceste studii au dovedit
statistic şi clinic eficacitatea homeopatiei în general totuşi, polenul ca atare este un remediu
puţin utilizat de homeopaţi pentru a-şi trata pacienţii, fiind preferate
remedii prescrise după propriile reguli ale homeopatiei, care au o eficacitate
cu atât mai mare cu cât fiecare caz este mai bine individualizat. Acest
fapt vădeşte o dată în plus diferenţa între metodologia abordării alopatice şi
homeopatice. Din punct de vedere metodologic este incorect să se evalueze o
disciplină căreia îi sunt negate fundamentele. Este greu de evaluat o serie de
fapte dintr-o anumită paradigmă folosind drept criterii preceptele altei
paradigme. În aceste studii homeopatia este, de la bun început, minimalizată,
chiar negată în bună parte ; nu este posibil să ceri unui cal să câştige o
cursă după ce îi legi două picioare;
singurul lucru ce se poate demonstra în atari condiţii este faptul – bine ştiu
de toată lumea – că un cal poate alerga. Or, pentru a face studii clinice
fiabile este necesar ca remediile testate să fie administrate CORECT din punct
de vedere homeopatic, să existe certitudinea (eventual confirmată de mai mulţi prescriptori cu
experienţă) că remediul este corect pentru fiecare individ şi de asemenea că diluţia este corectă pentru fiecare caz;
în aceste condiţii homeopatia ar fi evaluată in esenţa ei şi nu obligată să se
conformeze unui pat al lui Procust, în care nu are cum să dovedească nimic.
Aici există un
alt aspect care diferă paradigmatic în homeopatie faţă de alopatie. În alopatie
se poate face o evaluare a unui medicament într-o anume boală ( pentru a testa
dacă acel medicament are efect împotriva acelei boli), apoi al altui medicament
în altă boală ş.a.m.d. Marele edificiu alopatic poate fi construit piesă cu
piesă, din bucăţi, părţile dovedite valabile rămân, cele neviabile sunt
eliminate. Homeopatia nu poate fi evaluată corect folosind doar anumite părţi
ale ei, pentru că asta înseamnă să i se nege fundamentele, respectiv principiul
individualizării. La fel cum simptomele homeopatice au fost obţinute de la cei
mai sensibili dintre probatori ( un număr redus dintre cei care efectuează un proving) la fel şi eficacitatea tratamentului
homeopatic ţine seama de sensibilitatea individuală la unul sau altul dintre
remediile indicate pentru o anumită condiţie.
De aceea studiile clinice care ar fi corecte din punct de
vedere homeopatic ar trebui să considere TOATĂ
homeopatia, remediul curativ fiind ascuns în această totalitate din care
trebuie descoperit, după principiul individualizării şi administrat corect.
Este un alt aspect ce ţine de paradigma holistică a homeopatiei. Din punct de
vedere alopatic, această aserţiune nu stă în picioare: remediile ar trebui
testate pe rând, câte unul pentru o singură boală, urmând ca studiile să arate
care remedii sunt şi care nu sunt eficace în boala respectivă. În acest mod, în
urticarie, ar trebui testate pe rând, Apis, apoi Urtica, apoi Sulphur, ş.a.m.d.
singurul criteriu de testare fiind diagnosticul alopatic cu elementele-i
binecunoscute. Pentru ca aceste studii
să fie totuşi valabile şi să respecte norme metodologice corecte, criteriile
pentru selectarea loturilor ar trebui să
fie foarte unitare; respectiv în grupul de urticarie în care se testează Apis,
să fie fixate drept condiţie prealabilă de includere în grupul testat o serie
de simptome care NU ţin doar de urticarie ci şi de sensibilitatea la Apis (
edemul rozat, lipsa setei etc.). În afara precizării acestor criterii
homeopatice de includere în lotul de studiu, faptul că o diluţie dintr-un
remediu s-a dovedit ineficace la anumiţi indivizi, într-o anumită
afecţiune, nu este automat şi o dovadă
că o altă diluţie, mai bine aleasă, nu ar avea eficacitate. Toate aceste
precizări ( de remediu, de diluţie , de posologie) sunt cele fac parte din arta
prescrierii homeopatice şi ocupă nenumărate pagini de homeopatie. Dacă aceste
lucruri de fineţe, ce duc la alegerea corectă a unui remediu homeopatic pentru
o anumită condiţie şi la un anumit individ,
nu ar fi absolut necesare pentru a asigura succesul terapiei homeopatice, întreaga literatură
homeopatică ( ce se ocupă tocmai de regulile unei bune prescripţii) ar fi
inutilă şi prescrierea remediilor eficace ar fi la fel de simplă ca şi
prescrierea aspirinei pentru febră; ceea
ce evident, nu este cazul. Spre deosebire de medicamentele alopatice, care
acţionează la nivel biochimic, de obicei blocând anumite procese, remediile
alopatice sunt remedii reacţionale, ce pun în mişcare diferenţiat mecanisme de
autoreglare a individului şi care acţionează asupra totalităţii acestuia în
funcţie de sensibilitatea lui specifică. A testa un remediu pe un grup
neselectat de pacienţi, este oarecum echivalent cu a testa capacitatea de
alergizare a polenului la persoane care nu sunt alergice. Fără să ţinem seama de aceste criterii pur
homeopatice, orice studiu asupra homeopatiei riscă să devină viciat de
inexactităţi care - într-o disciplină
care ţine seama într-atât de aspectele individuale - pot deveni surse grave de eroare. Numai dacă studiile ar ţine seama şi de
aceste aspecte rezultatele lor ele ar fi
corecte pentru ambele discipline şi în beneficiul comunităţii ştiinţifice.
Un reproş constant în ceea ce priveşte studiile clinice
asupra homeopatiei este faptul că puţine dintre ele au fost replicate. Există
însă şi puţine excepţii notabile cum sunt studiile lui Ferley din 1989 replicat
în 1998 de R.Papp , pe un număr impresionant de pacienţi, în legătură cu
Oscilococcinum [43,44, 45 ] . Un studiu care s-a dorit o replică la cele ale
lui D.Reilly, în care s-a investigat efectul polenului preparat homeopatic în
astmul bronşic [46], nu a pus în evidenţă nici un efect al acestui preparat,
dar studiul respectiv pare să fi fost grevat de serioase probleme metodologice.
În primul rând, astmul bronşic este o condiţie clinică mult mai complicată
decât rinita alergică, mecanismele ce duc la apariţia şi dezvoltarea
simptomelor sunt complexe şi autoîntreţinute; de aceea şi specificitatea
tratamentului homeopatic este mult mai mare şi în mod necesar atitudinea
terapeutică este mai complexă. Folosirea numai a preparatului polen NU este o
terapie homeopatică propriu zisă; practic a fost un studiu de izoterapie. În
plus, Polenul nu este o terapie eficace în tratamentul unor episoade acute ( ce
practician homeopat tratează oare astmul numai cu Polen potenţat?) De asemenea, timpul de supraveghere a lotului
a fost de numai 3 luni ceea ce, pentru terapia homeopatică a astmului, este
puţin. Există şi studii care au infirmat anumite remedii în condiţii ce păreau de la sine înţelese; aşa
este cel efectuat de Vickers în legătură cu eficacitatea remediului Arnica C 30
în durerile musculare după un efort susţinut [47] . Totuşi, faptul că dacă
C30 nu este eficace în această condiţie,
nu înseamnă că homeopatia nu este eficace în această condiţie şi nici că o altă
diluţie nu ar fi.
Folosirea
metodologiei alopate de studii clinice ( un medicament =o boală, în studii
randomizate şi dublu orb) pentru studiile homeopatice a dus la cele mai multe
rezultate negative. În schimb TOATE
studiile clinice care au folosit
o apropiere individualizată , mai proprie homeopatiei, au avut rezultate pozitive. Studiile
homeopatice permit mult mai greu metoda dublu-orb, pentru că medicul ( sau
grupul de cercetători) trebuie să consulte pacientul şi să hotărască, dincolo
de simplul diagnostic, ce remediu se potriveşte. Apoi lucrurile pot decurge în
„orb” respectiv nici medicul nici pacientul să nu ştie dacă se administrează
placebo sau remediul. Studii de calitate,
cu rezultate pozitive, care testează eficacitatea clinică a remediilor
se conformează în general la două căi:
Studii care au folosit
pentru aceeaşi boală mai multe remedii individualizate. Aşa sunt cele
două studiile efectuate de J. Jacobs şi
colab asupra diareii infantile [48,49]
care au arătat o diferenţă semnificativă statistic faţă de grupul
martor.
Un alt studiu, recent, publicat în Rheumatology în 2004 de
un grup de cercetători din Arizona, I.R.Bell şi colab. [50] asupra
fibromialgiei a arătat „ utilizând un spectru larg de remedii şi doze LM
flexibile, seriale, studiul a demonstrat că homeopatia individualizată este în
mod semnificativ mai eficace decât placebo pentru a micşora punctele dureroase
şi pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii şi sănătatea generală a persoanelor cu
fibromialgie”. Studiul a replicat un studiu pilot anterior.
Studii care folosesc un singur remediu pentru o anume
afecţiune dar criteriile de includere în lotul de cercetat ţine seama de
criterii ce individualizează boala. Aşa sunt studiile publicate de P. Fisher şi colab. în anii 1986,1989 şi
1991, tot asupra fibromialgiei primare, dar în care lotul de studiu a fost
particularizat de la început, fiind incluşi numai subiecţii care se conformau
unor criterii prestabilite. Criteriile folosite pentru a forma un grup omogen
au fost : durerea; redoarea; disestezia
muşchilor şi tendoanelor din zona centurilor şi membrelor; noduli şi puncte
sensibile bine definite în aceleaşi regiuni; tulburări de somn. Din acestea,
trebuia îndeplinite cel puţin trei criterii pentru includere. După constituirea
grupului, pacienţii au fost trataţi de reumatologi nehomeopaţi, care nu au
ştiut nimic despre natura substanţei folosite (
dublu orb) Acestor pacienţi li
s-a administrat Rhus Toxicodendron 6 CH. Rezultatele au arătat o diferenţă
semnificativă statistic în favoarea Rhus Tox. Pentru fiecare dintre cei patru
parametri exploraţi: intensitatea durerii, calitatea somnului, starea generală
şi numărul de puncte sensibile după tratament [51]. Din această categorie fac parte şi studiile
lui D. Reilly.
Importanţa faptului că metodologia studiului ţine sau nu
seama de individualizarea specifică a homeopatiei se poate vedea şi făcând
comparaţie între două studii de calitate, ambele cercetând efectele homeopatiei
asupra poliartritei reumatoide. Studiul lui P. Fisher şi D. L. Scott [52] făcut cu dublu orb şi controlat, pe timp de
trei luni, cu un număr limitat de remedii, conchide că homeopatia nu are efect
în această boală. În schimb, studiile făcute de 1978 şi 1980 de R.G.Gibson,
[53] în simplu orb, pe timp de un an,
după protocoale şi tehnici diferite, care au ţinut seama de individualizarea
remediului în funcţie de caracteristicile pacienţilor, au dus la rezultate
statistice net în favoare homeopatiei, atât faţă de placebo cât şi faţă de un
lot tratat cu doze mari de acid salicilic. 100 de pacienţi care au primit
placebo au fost comparaţi cu un lot de 54 cu tratament homeopatic, respectiv un
lot de 41 de pacienţi trataţi cu doze mari de salicilaţi ( în medie 3,67grame
de salicilat pe zi). Din grupul tratat cu homeopatie, 14 au renunţat la
tratament pentru lipsa de eficacitate, 14 au estimat că deşi tratamentul
homeopatic le adus ameliorare au încă nevoie şi de un tratament complementar
dar în posologie inferioară celei anterioare iar 23 au putut renunţa complet la altă medicaţie
râmând numai pe tratamentul homeopatic. În grupul tratat cu aspirină, 35 din cei
41 de pacienţi au renunţat înainte de un an din cauza efectelor adverse.
Un alt aspect problematic, ce reflectă nu numai o problemă de comunicare între
alopatie şi homeopatie ci şi una ce ţine de strategia editorială este faptul
că, în general, în revistele şi jurnalele de medicină alopate se publică mai
mult articole negative şi, reciproc, în cele homeopate, mai mult articole
pozitive, fiecare dintre părţi trecând cu multă uşurinţă peste argumentele
celeilalte. Aceasta face ca cititorii revistelor de prestigiu alopatice să aibă
păreri negative, pentru că „ directorii de opinie” care sunt aceste reviste le
sugerează astfel de opinii, în pofida numeroaselor evidenţe de care ei nu ştiu.
Pentru a-şi face însă o opinie corectă, lumea medicală ( indiferent de opţiunea
editorilor) ar trebui să fie corect informată şi să cunoască ambele tipuri de
poziţii. Aderarea la una sau alta dintre aceste metode nu este un fapt de „
credinţă”, cum s-a reproşat uneori homeopaţilor. Nu se pune problema dacă un
medic „ crede sau nu” în homeopatie ci doar dacă este suficient informat pentru
a lua o atitudine în cunoştinţă de cauză, conform propriei conştiinţe.
Cred că, din discuţia de mai sus, se pot trage câteva
concluzii în legătură cu cercetarea în homeopatie:
1. Multe dintre
cercetările clinice actuale asupra homeopatiei nu corespund standardelor
general acceptate de testare a
activităţii unor substanţe. De aceea este necesar să se facă eforturi de
îmbunătăţire a calităţii acestor studii pentru ca ele să fie acceptate de
comunitatea ştiinţifică. De asemenea este necesar să se facă replicări
multicentru ale acestor studii.
2. Metodologia (
design-ul) studiilor homeopatice nu poate fi identică cu cea a studiilor
alopatice.
3. Pentru a
efectua studii corecte asupra eficacităţii homeopatiei este absolut necesar ca
metodele homeopatice de prescriere să fie corect îndeplinite, respectând
principiul individualizării, atât pentru constituirea unor loturi semnificative
cât şi pentru administrarea remediului potrivit fiecărui caz.
4. Un remediu nu
poate fi corect folosindu-se o singură diluţie, chiar şi în acelaşi lot, pentru
că, pentru a fi eficace este necesar ca el să fie „ întru totul homeopatic”,
deci şi diluţia să fie cea potrivită. În cazul testării unui singur remediu
pentru o condiţie lotul trebuie selecta conform unor criterii homeopatice.
Problema
provingurilor
În afara simptomelor ce provin din toxicologie sau din
reacţiile adverse ale unor anumite substanţe folosite în alopatie, simptomele ce se obţin în urma administrării
unor substanţe pe indivizi sănătoşi, voluntari, ( experiment care este
îndeobşte denumit proving în toată
literatura homeopatică) este principala
sursă a colecţiilor de simptome reprezentate de Materiile Medicale homeopatice.
Este un subiect de cea mai mare importanţă pentru homeopatie şi istoria
homeopatiei începe cu provingul efectuat de Hahnemann pe el însuşi cu coaja
arborelui de chinchona ( china) din care
se extrage chinina.
Dacă datele de toxicologie se obţin mai mult sau mai puţin
întâmplător, după publicarea Organonului lui Hahnemann, provingurile au căpătat
statutul de cercetare sistematică şi specifică pentru homeopatie, pentru că pe
ele se bazează prescrierea ulterioară a remediilor probate în diferitele afecţiuni.
Un bun proving trebuie să dea simptome clare, specifice, pregnante şi de
încredere. Enunţiativ lucrurile sunt
simple: o substanţă oarecare diluată este administrată unor probatori
voluntari, aceştia notează toate simptomele apărute, simptomele apărute sunt
adunate, selectate, sistematizate şi publicate.
În realitate însă, fiecare etapă din lanţul de mai sus este
problematică[54].
Prima problemă care se pune este alegerea substanţei cu care
se efectuează provingul. Primele substanţe care au fost cercetate în acest fel
au fost substanţe folosite în doze ponderale în alopatie ( Nux vomica, Ipeca,
Belladona, Sulf, Mercur, etc.) a căror efecte erau în doze ponderale erau
binecunoscute. În materiile medicale primare, aceste efecte au fost preluate în
întregime iar provingurile au reprezentat o completare specifică cu anumite
simptome rezultate în urma experimentării
voluntare ale acestora. Apoi a urmat testarea unor substanţe toxice, a unor veninuri ( cum a
fost cazul celebrului şarpe Lachesis,experimentat de C. Hering) sau a unor
substanţe de uz curent, săruri sau metale
( cum este Natrium Muriaticum, clorura de sodiu), şi a foarte multe
plante.
În ultimii 15 ani
numărul de provinguri efectuate a fost foarte mare şi de o impresionantă
varietate, dar o caracteristică aparte este faptul că s-au experimentat un
număr mare de remedii de origine animală sau umană. Unele dintre aceste
provinguri sunt perfect justificabile ( de exemplu, provingul de Scorpion făcut
de fraţii Bartell, provingurile la ciocolată, diamant, plutoniu, hidrogen,
făcut de J. Sherr) altele pot naşte însă serioase semne de întrebare, nu numai
printre opozanţii homeopatiei (pescăruş, lebădă sau vulturul pleşuv).
O problemă
consecutivă este ce anume se potenţează pentru a obţine o suşă de proving. Dacă în privinţa plantelor
sau mineralelor lucrurile sunt relativ simple, în privinţa remediilor animale
există o varietate de origini. De exemplu, la provingul de Haliaeetus
leucocephalus ( vulturul pleşuv)[55] – remediul a fost preparat dintr-o
cantitate mică de sânge unei păsări în captivitate dintr-un centru de
recuperare, după ce pasărea fusese
împuşcată într-o aripă. La provingul de Larus argentatus ( pescăruş) –
remediul a fost preparat dintr-un fragment obţinut dintr-o aripă de pescăruş şi
provingul a fost efectuat de către
Wilfried Fink[56]. La provingul la
radiaţii de calculator, granulele au fost lăsate câteva ore în faţa unui ecran
de calculator în funcţie. La provingul unor remedii din categoria Lac ( lapte)
uneori s-a folosit laptele de la un singur animal ( de ex. la Lac Equinum sau
Lac Felinum) în altele s-a folosit laptele de la mai multe mame ( Lac Humanum)
[57].
O altă problemă
majoră este aceea a diluţiei folosite
pentru proving. În marea majoritate a
provingurile de la începutul homeopatiei substanţele administrare
probatorilor au fost fie în doze ponderale mici ( foarte aproape de cele
toxice) fie în primele diluţii ( D1, C1 pană la C6). Scopul declarat al acestor
provinguri a fost acela de a observa
acţiunea primară a substanţelor, cu alte cuvinte, efectul direct pe care
acestea îl pot avea asupra subiecţilor. De asemenea, la diluţii mici,
simptomele fizice şi cele fiziologice sunt importante şi, pentru că substanţele
sunt aproape de dozele ponderale, repetabilitatea simptomelor este mare. Cu
toate acestea şi la diluţii mici pot apare importante simptome mentale ( de
exemplu halucinaţiile la Stramonium sau Belladona, sau convulsiile la Nux
Vomica). În a şasea ediţie a Organonului, Hahnemann deja opinia pentru provinguri
cu 30 C, diluţie care , afirmă el, ar arăta „ o minunată dezvoltare a
întregului potenţial „ al
remediului. În ultimii ani multe
dintre provinguri au fost efectuate cu diluţii mari ( 30, 200, M) . Rezultatul
este o mare abundenţă de simptome mentale, de stări de spirit, de vise, etc.
dar o foarte săracă colecţie de simptome fizice sau fiziologice. Pe de altă
parte, la diluţii mari, varietatea simptomatică mentală este imensă şi chiar
dacă în provingurile moderne se încearcă conturarea unor teme principale ale
remediilor, totuşi, la o examinare atentă multe dintre simptomele rezultate
sunt îndoielnice; nu pentru că aceste simptome nu ar fi apărut în timpul
provingurilor ci pentru că, la foarte multe dintre ele este imposibil de
precizat dacă simptomele apărute sunt
ale remediului, provocate de efectul substanţei asupra organismului, sau
ale probatorului, respectiv teme personale pe care acesta le scoate la iveală
în timpul provingului ( în timpul provingului se cere probatorului să fie
foarte atent la tot ce gândeşte sau simte; unele dintre simptome pot fi doar
manifestarea acestei atenţii crescute).
Problema este dintre cele mai serioase şi de aceea
metodologia modernă a provingului cere un supervizor care să selecteze ceea
ce este personal de ceea ce este
semnificativ. O trecere în revistă a provingurilor ultimilor 15 ani arată o
foarte mare varietate de diluţii probate şi foarte multe metode de proving. În
unele se folosesc diluţii diferite ( de exemplu în provingul Thiosaminei ,
făcut de T.Grinney [58] s-au folosit
diluţiile 6, 30, 200 şi M) în altele se foloseşte o singură diluţie, cum face
N. Herrick în 12 provinguri din remedii
animale.[59]
Ritmul de administrare al substanţei variază de asemenea de
la un proving la altul. În unele, remediul se administrează de trei sau mai
multe ori zilnic, în altele se administrează doar o dată pe zi trei zile; în
altele se administrează până la apariţia simptomelor.
O altă problemă este
aceea a duratei provingului. Studiile patogenetice de bună calitate durează mai
multe săptămâni şi chiar după încetarea provingului probatorii păstrează
contactul cu supervizorii în cazul în care apar simptome tardive. Studiile
moderne au în general patru perioade de efectuare a provingului:
1.Etapa pregătitoare, ( 2-3 săptămâni) în care
- se fac mai multe una sau mai multe şedinţe de pregătire a
probatorilor în care se explică ceea ce se urmăreşte
- se evaluează starea generală de sănătate a probatorilor;
în unele dintre provinguri aceasta este un adevărat interview homeopatic, în
care se notează şi preferinţele, agravările generale, aversiunile, stările de
spirit dominante. vise recurente etc.
- în care acesta
încep să ţină un jurnal despre diferitele simptome curente
- în unele provinguri, se administrează placebo la toţi
probatorii, fără ca momentul începerii provingului propriu zis să fie anunţat.
2. Etapa provingului în care se administrează remediul în
diluţiile şi ritmul hotărât. Există încă o mare variabilitate în ceea ce
priveşte diluţiile testate de la 12C ( cum este provingul efectuat de D.
Reilly, pentru Aconiticum acidum)[60] la
30 C, cum sunt cele mai multe provinguri efectuate de J. Sherr [55]. În această
perioadă, probatorul ţine un jurnal în care notează toate datele semnificative;
de asemenea periodic comunică cu supervizorul, care
3.Etapa de colectare şi prelucrare a datelor. Este efectuată
de către supervizori ( în provingurile care au supervizori) şi constă în
găsirea simptomelor semnificative, notarea şi aranjarea lor, sublinierea
simptomelor repetitive, etc. În general se preferă ca toate simptomele să fie
transcrise în cuvintele probatorilor.
4. Etapa analizei şi raportării. În această etapă se
încearcă sinteza asupra remediului şi prezentarea lui comunităţii homeopatice.
Dintre toate însă,
problema metodologiei este probabil cea mai importantă: ea subsumează celelalte
probleme şi în funcţie de ea provingul poate fi validat sau îndoielnic. În
general, provingurile moderne sunt dublu orb ( nici probatorul nici
supervizorul nu ştie dacă este vorba de remediu sau nu) şi
controlate cu placebo, şi autorităţi din domeniu ( J.Sher, D. Reilly)
recomandă ca acest control să fie făcut întotdeauna. Cu toate acestea,
majoritatea provingurilor făcute de-a lungul istoriei homeopatiei au fost
necontrolate; în condiţiile în care raportarea simptomelor se face cu
acurateţe, provingurile pot produce simptom fiabile care pot servi la
verificarea în clinică. Există însă şi
direcţii metodologice ne-ortodoxe ( dream proving , în care granulele se pun
sub pernă şi se notează visele apărute; meditation proving, în care un grup
meditează în aceeaşi încăpere cu remediul) care pretind a pune în evidenţă
„temele remediului” prin alte mijloace decât prin ingerare. Aceste direcţii au
întâmpinat însă o critică viguroasă din partea unor homeopaţi ce se consideră
clasici, cum o face G.Vitholkas într-un interview publicat în Homeopatic Links,
1999 [61].
ECCH, Consiliul European de Homeopatie Clasică, a publicat
în 2002, un material despre metodologia
provingurilor[62], care stabileşte nişte standarde de calitate ce se
recomandă a fi urmat de toate provingurile
Una dintre permanentele dileme metodologice ale
provingurilor homeopatice este aceea de a hotărî buna măsură între includerea şi excluderea unor simptome. Din punct de vedere
homeopatic, simptomele valoroase ce rezultă dintr-un proving sunt de două
tipuri:
Simptome apărute la mai mulţi probatori, deci care au un
oarecare grad de generalitate;
repetabilitatea unor simptome este semn
de certitudine că ele sunt provocate de acea substanţă şi nu aparţin
probatorului. Dar, pe de altă parte ele trebuie să păstreze şi
Simptome individuale apărute la probatori sensibili; chiar
şi simptome stranii, particulare, pentru că acestea pot deveni adevărate
simptome cheie ale remediului. Aceste simptome nu pot fi excluse, chiar dacă
sunt singulare.
Probatorul sensibil
este esenţial pentru realizarea unui bun proving homeopatic „aceşti indivizi
sunt ca osia la o roată, în timp ce toţi ceilalţi sunt spiţe care susţin şi
confirmă” [ J. Sherr]. Aceşti probatori pot să scoată la iveală simptome foarte
particulare remediului, care sunt importante chiar dacă nu se repetă în cadrul
provingului. De la început homeopatia a dat o mare importanţă individualităţii,
iar sursele valoroase de simptome sunt cele individuale; este o disciplină care
suportă greu statistica, tocmai pentru că o simplă statistică a unor simptome
nu este în mod obligatoriu şi cea care să scoată în evidenţă lucrurile de
valoare dintr-un proving, respectiv acele simptome care pot fi folosite ca ghid
pentru o prescriere terapeutică de succes, care ţine seama de individualitate.
De aici rezultă necesitatea de a consemna aproape toate
simptomele apărute în timpul unui proving, ceea ce duce, inevitabil la o
pletoră de simptome, din care posibil ca
doar puţine să fie realmente importante; dar, înainte de verificarea în
clinică, nu se poate ştii care anume dintre ele sunt sau nu importante. De
aceea foarte multe dintre provinguri dau impresia unui stufăriş greu digerabil
de simptome. În această privinţă, rolul raportorului provingului devine foarte
important: în provingurile de calitate, acesta încearcă să sintetizeze
aspectele cele mai pregnante ( simptome comune) dar şi aşa-numitele „teme ale
remediului”, care descriu în câteva cuvinte liniile de ghidaj pentru
recunoaşterea lui.
Metodologia generală
a acestor provinguri este una specific homeopatică. Deşi numărul provingurilor publicate este în
continuă creştere, totuşi, cu notabile excepţii, există puţine provinguri care
să aibă metodologie acceptabilă atât
pentru homeopatie cât şi pentru homeopatie; respectiv care să dovedească, în
mod cert, că anumite simptome sunt produse de remediul administrat şi nu rod al
percepţiilor şi interpretărilor subiective a probatorilor. Pionierul acestor
studii acceptabile la modul ştiinţific general, din păcate uitat astăzi, este J. Paterson ,
care a condus o serie de experimente patogenetice în timpul celui de al doilea
război mondial [63] . Pe un grup de voluntari s-au aplicat pe piele vapori de
muştar, după ce anterior aceştia au primit profilactic unul dintre remediile
Rhus Tox, Mustard, sau Kali Bichromicum, toate în a 30-a centezimală. Studiul a
demonstrat că există o diferenţă semnificativă în capacitatea Rhus Tox. de a
preveni leziunile cutanate provocate de vaporii de muştar, la subiecţii care au
primit profilactic acest remediu leziunile fiind de mai mică profunzime şi
gravitate şi vindecându-se mai repede.
Un studiu publicat
în British Journal of Clinical
Pharmacology, în 2003 [64], a tulburat întreaga lume homeopatică. Scopul
acestuia a fost acela de a pune în evidenţa dacă Belladona, în diluţia a 30-a
centezimală, poate provoca simptome clinice la indivizi sănătoşi, cu alte
cuvinte, dacă ideea provingurilor homeopatice cu diluţii mari, ultramoleculare,
se susţine. Durata studiului a fost de 4 săptămâni, subiecţii ( 207 persoane)
au fost distribuiţi la întâmplare în 2 grupuri din care unul a primit placebo.
Conform unor criterii prestabilite, din grupul care a primit Belladona C30, 14 subiecţii ( 13,9 %) au prezentat simptome,
iar din grupul placebo 15, ceea ce înseamnă o diferenţă nesemnificativă.
Concluzia trasă de autorii „ homeopatia
ultramoleculară nu are efecte clinice observabile” părea să dărâme întregul
edificiul al provingurilor homeopatice moderne, care ( din păcate) sunt mai
toate făcute cu diluţii mari, ultramoleculare, 30 sau 200 C. Acesta nu a fost
primul proving independent efectuat asupra
Beladonei C 30.** Wallach & all în Germania [65], începând din 1993
până în 2001, a publicat şi el 4 studii asupra aceleaşi substanţe, cu concluzii
care, la nivel individual păreau pozitive dar nesemnificative statistic „
evaluările pe cazuri singulare au arătat o diferenţă între cele două faze
experimentale pentru 21 de subiecţi. Evaluările de grup nu au arătat diferenţe
nete”.
Totuşi, din start sunt
de făcut trei obiecţii
fundamentale în legătură cu acurateţea concluziilor trase:
concluzia, ce se
bazează pe un singur studiu face o generalizare asupra întregii homeopatii
ultramoleculare;
concluzia nu se referă doar la proving în cauză ci se extinde abuziv asupra
tuturor provingurilor ;
concluzia nu se limitează însă doar la proving ci şi asupra
efectelor terapeutice, la pacienţi bolnavi ( fapt ce nu a fost testat în
studiu!) pentru că, în concluzie se afirmă „ homeopatia ultramoleculară”.
De asemenea provingul are o metodologie discutabilă. Ca
metodă de evaluare a fost dat fiecăruia dintre participanţi un chestionar în
care au figurat 5 simptome cunoscute de Belladona, cinci simptome false si două
întrebări pentru consistenţă internă
Simptome reale de
Belladona
1 Buzele îmi sunt inflamate
2 Am experimentat durere tracţionante, intense
în membrele inferioare care au fost ameliorate de mers
3 Am avut o tuse neobişnuit de seacă după orele
11 p.m.
4 Am avut senzaţie de slăbiciune şi de ceva
care se ridică în cap
5 Pupilele mi-au fost neobişnuit de dilatate în
special la căldură
Simptome false de
Belladona
1 Mi-a plăcut să
ascult muzica favorită astăzi
2 Mi-am simţit
urechile ca îngheţate , indiferent de vreme
3 Am avut o neaşteptată frică de mulţime
4 Am avut o durere
înţepătoare în vârful degetelor când am apucat ceva
5 Totul are gust amar cu excepţia apei
Două afirmaţii pentru
consistenţa internă
1 Am sinţit buzele ca opărite
2 Mi-a displăcut
orice fel de muzică astăzi
Deşi este cel mai mare ( ca număr de participanţi)
experiment făcut cu o diluţie homeopatică, sunt de făcut câteva remarci:
Simptomele „
adevărate de Belladona” sunt numai simptome fizice dar provingul a fost făcut
cu o diluţie înaltă, ceea ce, conform experienţei homeopatiei produce în
general puţine simptome fizice.
Simptomele
considerate ca „ adevărate de Belladona” au fost restrânse doar la cinci, deşi
în timpul unui proving pot apărea simptome foarte diferite
Nu au fost luate în seamă toate simptomele apărute în timpul
provingului. Unul dintre probatori care în timpul provingului a experimentat o
durere severă în hipocondrul drept care nu a putut fi precizată diagnostic şi
s-a remis spontan; ar fi putut fi luată ca simptom provocat de Belladona, dar
probatorul a fost exclus din grup pentru
că el prezenta şi 2 simptome false, studiul nepermiţând decât un simptom fals (
ceea ce este discutabil).
Dar chiar şi aşa
concluzia este extrem de gravă, amintind de meta-analizele negative ale anilor
80, în care homeopatia era negată în totalitate din cauza faptului că studiile
clinice pe care se bazau aceste meta-analize erau fie prost făcute fie prost
citite. La acea dată, homeopatia încă nu era pregătită să întâmpine atacul
studiilor clinice făcute după rigorile ştiinţifice ale zilei, dar între timp
lucrurile s-au schimbat, metodele de studiu şi acurateţea au crescut şi au început să apară şi rezultate clar pozitive. La capitolul discuţii, autorii
fac totuşi următoarea remarcă „ este posibil a metodologia folosită pentru a
investiga aceste concepte să fie inadecvată. Esenţa homeopatiei rezidă în
tratamentele ei individualizate şi este posibil ca această abordare cantitativă
să nu fie instrumentul cel mai apropriat”.
Probleme teoretice
ale homeopatiei
Situaţia medicinii în general, din punct de vedere teoretic,
este una dintre cele mai curioase. Deşi un loc comun clamează adeseori sintagma
„ medicină ştiinţifică”, medicina nu este, în sine, propriu-zis o ştiinţă, ci o disciplină
pragmatică orientată înspre un scop bine definit: vindecarea fiinţelor bolnave.
În esenţa sa medicina este activitate iar statutul său este mai degrabă
paraştiinţific, ea beneficiind de aportul ştiinţelor fundamentale: biologie,
chimie, fizică, sociologie şi, în ultima vreme tot mai mult, de cuceririle tehnologice. Faptul de a nu beneficia de
acelaşi statul teoretic ca acela al ştiinţelor fundamentale nu îi degradează cu
nimic însă valorile sau principiile
praxiologice, care o fac să îşi îndeplinească nobila misiune.
Cercetările clinice, deşi au un aparat de prelucrare a
datelor tot mai bine pus la punct - care
este împrumutat din statistică – sunt, în esenţa lor, cercetări empirice: se
consideră o anumită ipoteză care se verifică ( sau nu) empiric - adică „ văzând
şi făcând”- cu un aparat logistic şi de
prelucrare a datelor impresionant. Nu este vorba de un empirism în sensul
vulgar al termenului, ci de un empirism din punct de vedere teoretic, în sensul
că practica verifică nişte ipoteze. Empirismul medicinii este obligatoriu şi el
porneşte de la statul ei fundamental, acela de a oferi mijloace de vindecare.
Până aici, între homeopatie şi alopatie nu există nici o diferenţă, ambele
fiind medicină, având acelaşi scop şi utilizând empirismul. În afara
problemelor ridicate de cercetarea clinică şi de cea ştiinţifică fundamentală,
homeopatia însă ridică şi unele probleme
teoretice, care ţin de principiile ei de bază.
Un prim aspect
teoretic ce se pune în discuţie este acela că
primele ei două enunţuri, respectiv principiul similitudinii şi
principiul dozelor infinitezimale, pe care homeopatia le enunţă ca fiind nişte
legi – şi care în interiorul disciplinei şi funcţionează ca atare – sunt în realitate nişte postulate , făcute de
Hahnemann, confirmate de practica homeopatică de mai bine 200 de ani, dar care,
aşa cum o arată şi dificultăţile de
cercetare fundamentală de care se izbesc încercările de a găsi mecanisme
fizicochimice pentru diluţiile ultramoleculare, sunt departe de a fi în mod
incontestabil recunoscute ca nişte legi.
Enunţul Principiului similitudinii hahnemanian are două părţi. Prima parte „
ceea ce provoacă o substanţă asupra omului…” este partea în care se regăsesc în cele două mari surse
ale Materiilor medicale homeopatice, respectiv toxicologia ( care este o sursă
certă şi comună cu alopatia) şi provingurile homeopatice ( care este o sursă
mai problematică - pentru că este vorba de o întreagă metodologie care trebuie
respectată cu acurateţe - şi specifică homeopatiei). Nu la fel de clar este şi
a doua parte a enunţului „ …poate fi vindecat de aceeaşi substanţă” diluată şi
potenţată. Principiul similitudinii se poate regăsi, la modul general, în multe domenii ale biologiei, fizicii, în
sociologie ş.a.m.d., ca principiu general, dar el are o formă specifică în
homeopatie care nu se regăseşte în alte
domenii. Din punct de vedere empiric, el este verificat de orice vindecare
homeopatică. Din punct de vedere teoretic însă, el a stârnit numeroase
contestări, pentru că, până la această oră nu există nici o explicaţie
ştiinţifică asupra mecanismelor concrete prin care el ar acţiona. Faptul că
Belladona în diluţie homeopatică poate
vindeca o serie de simptome similare cu cele provocate de administrarea de
Belladona în doze ponderale, este un fapt de la sine înţeles pentru orice
homeopat, dar în afara acestui principiu, nici un homeopat nu poate spune CUM
se întâmplă acest fapt. Apoi, există situaţii în care anumite simptome pe care
Belladona în doze ponderale le poate provoca
NU sunt vindecate de acest remediu ci de un altul. Răspunsul este că un
alt remediu acoperă mai bine totalitatea
simptomelor pacientului sau că pacientul, deşi prezintă simptome de Belladona,
nu este sensibil la acest remediu ci la un altul. Pe de altă parte nici un
pacient nu poate prezenta toate simptomele acestei substanţe ci doar câteva ce
trebuie alese din Materia Medicală. Dincolo de faptul că fără îndoială
Belladona este un remediu dintre cele mai verificate practic, principiul
prescrierii care este acela al similitudinii, se prezintă nu ca un mecanism
descifrabil ci ca un „black-box” în care se vede doar faptul că organismul
reacţionează uneori conform acestui principiu dar nu se ştie cum. De aceea,
principiul similitudinii rămâne un postulat, verificabil în realitate, dar fără
o explicaţie a mecanismelor prin care o
face. În legătură cu principiul similitudinii se pune şi problema provingurilor
pe care o discutăm separat.
A doua mare problemă teoretică este legată de felul în care
- presupunând că diluţiile homeopatice păstrează informaţia iniţială a
remediului - organismul sesizează şi acţionează la aceste diluţii. Mulţi
practicieni homeopaţi au observat că, uneori, mai ales în stări acute ( colici,
dureri, inflamaţii etc.) remediul homeopatic bine ales acţionează aproape
instantaneu. Când este vorba de substanţe în doze ponderale se cunosc ( sau se
presupun) mecanisme de absorbţie,
transport, receptori celulari şi mecanisme specifice prin care acestea
acţionează. În ceea ce priveşte remediile homeopatice, nu se cunoaşte nimic
despre absorbţia, transportul sau receptorii lor. Cum se transmite informaţia
de pe granulă în organism: prin salivă, prin sânge, pe cale neuronală? Care
sunt receptorii specifici pentru remediile homeopatice? Sunt receptori diferiţi
pentru remedii diferite sau organismul are o cale unică prin care sesizează
prezenţa remediului? Unde anume acţionează primar remediul ultramolecular: la
nivelul centrilor nervoşi centrali, la nivelul unor celule, la unor mecanisme
de reglare homeostatică?
O altă problemă a
homeopatiei este tocmai empirismul său. Atât datele de intrare ( input) cât şi
cele de ieşire ( output) ale homeopatiei sunt empirice. Datele de intrare sunt
reprezentate de simptomele pe care le” produc” probatorii în timpul
provingurilor. Datele de ieşire sunt reprezentate de verificările clinice prin
vindecarea unor anumite simptome prin administrarea remediilor conform
principiului similitudinii. Cu cât un simptom este mai verificat clinic, cu
atât el este mai fiabil în Materia Medicală homeopatică. Între acestea rămâne
un spaţiu al nimănui, în care se probează că remediul acţionează dar nu se
poate anticipa nici cât nici cum va acţiona. Practic, singurul mod de a verifica dacă un remediu acţionează sau
nu asupra unor simptome este administrarea lui. Având în vedere însă că această
administrare se face asupra unui om bolnav, se pune problema teoretică a
deontologiei acestui act. Dacă în privinţa provingurilor lucrurile sunt relativ simple, pentru că
probatorii sunt sănătoşi şi voluntari, în privinţa administrării unor remedii
unor oameni bolnavi, chiar dacă aceştia sunt informaţi că este vorba de
homeopatie, se pune problema dacă există posibilitatea de a prevedea ce anume
reacţii va provoca remediul asupra acelui organism.
În descoperirea şi
dezvoltarea homeopatiei Hahnemann a folosit metoda inductivă [ 65] : a pornit
de la datele observate, a elaborat
ipoteze care se bazează pe observaţii şi a experimentat remediile. În afara postulatelor ce
constituie principiile homeopatiei,
homeopatia este şi acum o imensă bază de date de simptome. De-a lungul
timpului, bogăţia de date din provingurile primare a fost sistematizată: au
apărut concomitenţele ( Boenninghausen)
simptomele cheie ( Lippe şi Allen) portretele şi tipologiile ( Kent ), care au
încercat să definească ceea ce
Vithoulkas numeşte „ esenţa remediilor”; liniile de ghidaj care pot face
remediul mai uşor recognoscibil. La baza
întregii practici homeopatice au stat
însă întotdeauna simptomele, iar acestea provin din cele trei surse (
toxicologie, provinguri şi verificările clinice)
În ultima vreme, există homeopaţi care încearcă să facă
drumul invers şi să folosească logica deductivă care porneşte de la teorie sau
de la nişte ipoteze şi încearcă să adune date care să le susţină. Conform lui
J. Scholten şi R. Sankaran, , care sunt
dintre reprezentanţii de marcă a acestui curent, acţiunile unui remediu
pot fi deduse a priori fie după locul pe care respectivul remediu îl ocupă în
tabelul periodic, fie după compoziţia lui, fie – la Sankaran – după
caracteristicile generale ale plantei sau substanţei din care provine ( teoria
signaturilor). Cu alte cuvinte, pornind de la o teorie sau alta, s-ar putea deduce acţiunile unor substanţe,
după alte criterii decât cele experimentale. Acest tip de abordare are destui
adepţi dar sunt şi destule critici, ce par justificate, la adresa lui. În
principiu, cea mai serioasă obiecţie este aceea că, odată ce nu se porneşte de
la piatra de temelie a homeopatiei care este experimentarea pe omul sănătos,
baza de simptome de la care se porneşte nu este fiabilă, oricât de bine
articulat ar părea teoria ce a dus la constituirea ei. Oricum , timpul este un
bun judecător şi va hotărî cine are dreptate.
În loc de concluzii
După 250 de ani de la apariţia ei, homeopatia este o
disciplină care are încă mari resurse de vitalitate. Pe de o parte există interesul tot mai mare al pacienţilor ceea ce
face ca ea să fie o medicină „ cerută”. Pe de altă parte, interesul medicilor
este şi el , în ciuda disputelor, tot
mai mare. Există încă un întreg domeniu de cercetare al diluţiilor
ultramoleculare, al studiilor clinice care aşteaptă să precizeze nu numai dacă
homeopatia acţionează sau nu ( scurta
trecere în revistă din acest articol sperăm să convingă că nu se mai pune
această problemă) ci şi cum acţionează,
în ce condiţii este mai indicată şi, mai ales cum ar putea deveni „ un bun
medical comun” al epocii actuale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu