Accidentul din Muntenegru

Vorba romaneasca "despre morti, numai de bine!" eu o voi incalca si, daca gresesc, sper ca bunul Dumnezeu sa ma ierte. Multe s-au scris si, se vor mai scrie, despre acest tragic accident. Cand am aflat de nenorocirea intamplata in Muntenegru, prima mea explicatie, avand la baza si putina mea experienta in ale sofatului, a fost ca autocarul a avut viteza prea mare, ceea ce s-a si constatat, coroborat si cu alte cauze obiective. In acelasi timp, am afirmat, ca in calea destinului, nimeni nu se poate pune. Cu toate acestea, noi oamenii, putem sa limitam marja intamplarilor predestinate, DACA RESPECTAM REGULILE. Si aici, s-a constatat, in urma anchetei in derulare, ca  au fost incalcate cele mai elementare norme. De la aprobarea parasirii localitatii, de catre angajatul MAI, pana la celelalte avize, care nu au fost actualizate. Vorba aceea: "Cand este sa se intample, se intampla!" Ma intreb ca si voi, ce vina au avut acei oameni minunati, care in comunitatile lor erau iubiti si apreciati pentru calitatile lor, ca sa moara atat de stupid!? Ei si-au pus vietile lor in "mana" acelui sofer, care plin de sine si de incredere, in abilitatile sale in ale sofatului, nu a ascultat de rugamintile pasagerilor, de a merge mai incet. Eu care, nu am atata experienta in a conduce masini, atunci cand am carosabilul umed si drumul este ingust, incetinesc viteza, din instinct. Ma intreb, obsedant, de ce acest sofer cu experienta, nu a facut, ce face orice om normal, care este la volanul unei masini!? Am avut de-a lungul carierei mele profesionale, foarte multi colegi, de tipologia acestui nefericit personaj. Plini de ei, din cauza talentelor reale pe care le aveau, in domeniile respective, cu instinct de conservare redus, ironici, cu prea mare incredere in fortele proprii (lor, nu li se putea intampla nimic rau etc.) si care actionau, la limita regulilor sau chiar, in afara lor. Acestui tip de om, nu trebuie sa i se "dea pe mana", nici macar viata unei furnici. El este un pericol, chiar si pentru propria viata. Intalnesc, in drumurile mele putine, pe soselele patriei,  asemenea specimene de soferi, care sunt adevarate pericole publice. Vorba unora, mai cu experinta : "Cand conduci masina, in afara de faptul ca trebuie sa respecti regulile de circulatie, trebuie sa te feresti si de acesti "tampiti" ai soselelor".
Din pacate, cei care "l-au angajat" sunt autorii morali ai acestei catastrofe, fara precedent, in ultimii zeci de ani. Nimeni nu mai poate da viata inapoi, celor care au murit atat de stupid, din cauza unui "nefericit" dar, de aici inainte TREBUIE, ca toti cei care transporta pasageri, indiferent in ce mediu, terestru, subteran, naval, aerian sa fie verificati si paraverificati. Evident ca accidentele nu se vor elimina dar, cel putin, se pot limita  cauzele care duc la asemenea catastrofe.
Dumnezeu sa-i odihneasca, pe toti, inclusiv pe acel nefericit sofer care, sunt convins, asa cum am aratat mai sus, era plin de calitati dar, a avut PREA MARE INCREDERE IN SINE, ceia ce este un mare defect!

OPRITI-VA O CLIPA...

Opriti-va o clipa din tumultul vietii si faceti lucruri, care stau in puterea voastra, ca si cand maine, ati pleca in eternitate. Sunt putine lucruri, pe care le puteti face, si care stau in puterea voastra. De exemplu, impacati-va cu cei cu care v-ati certat, mai ales cu parintii, fratii, surorile si rudele voastre . Lasati "de la voi" si faceti primul pas. Spuneti-le celor dragi ca-i iubiti sau, lasati sa se inteleaga asta, prin faptele voastre. Daca va prisosesc lucruri, dati-le la cei care sunt saraci, cu adevarat, fara vina lor. Daca nu ati facut-o pana acum, incercati sa-l cautati, in rugaciune, pe Dumnezeu. Aveti toata increderea ca, indiferent cu ce-ati pacatuit, EL va gasi si pentru voi, iertarea.
Aceste ganduri mi-au fost inspirate, de disparitia celor 18 concetateni de-ai nostri, care au plecat intr-o vacanta, fara intoarcere, lasand in urma lor o jale pustiitoare. Fiecare caz in parte este un monument de durere. Iti plange sufetul in tine, cand vezi atata  tragedie!
Mergeti cu bine, suflete indurerate caci Dumnezeu stie mai bine decat noi, taina vietii si a mortii.
Dumnezeu sa va ierte, si sa aiba grija de sufletele voastre!
Odihniti-va in pace!

SERGHEI GOLUBTKI, DESPRE MORALA

  

Fragmente traduse în limba română din articolul lui Serghei Golubtki de pe : http://i-business.ru/ (Reteaua Nationala a Oamenilor de Afaceri din Rusia)  si publicate de Timpul.md. Textul integral, pe Timpul.md.

De ce are aceasta chestiune o importanta principiala anume pentru noi, dar nu pentru Romania? Pentru ca in cazul Romaniei este vorba  pur si simplu despre pierderea unor bunuri materiale, in timp ce in  cazul Rusiei aceasta chestiune se pune intr-un cu totul alt plan, in  cel moral. Daca noi nu recunoastem aceasta chestiune, noi ii spunem nu atat strainatatii, cate ne spunem noua insine ca, da, noi suntem  niste HOTI! Noi recunoastem constient, in deplinatatea facultatilor mintale, ca suntem urmasii si continuatorii de drept ai unei hotii bolsevice, ca suntem pui destoinici din cuibul lui Trotki.

(...)

Trebuie sa spun ca in Rusia au fost trimise nu numai rezervele de aur ale Bancii Centrale a Romaniei, dar, efectiv, toate economiile bancilor private romanești, ale companiilor și ale cetațenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise, monede vechi, tablouri, carți rare, arhivele manastirilor din Moldova și Țara Romaneasca, colectiile muzeistice aparținand institutiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur. Intrucat toate aceste comori au fost descrise in cel mai amanuntit mod cu putinta in procesul verbal de transmitere, nu este dificil sa calculam valoarea lor actuala (desigur, cu exceptia  valorii pur istorice a exponatelor de muzeu) :  2 miliarde 800 milioane de dolari.

(...)

Am inapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive, monede de aur,  medalioane, icoane, odoare bisericesti, am inapoiat pana și  ramașițele pamantești ale eminentului ganditor Dimitrie Cantemir. Am uitat insa un mizilic colea: sa restituim 93,4 tone de aur. Acest mizilic nu a facut obiectul sentimentelor bolsevicilor de solidaritate de clasa cu poporul roman. Dupa cum nu a facut nici obiectul obligatiunilor de restituire a ceea ce nu-ti apartine. Romania nu a incetat niciodata sa revendice restituirea de catre Rusia a ceea ce fusese transmis, pe cuvant de onoare, spre pastrare in anii Primului Razboi Mondial. Din toate declaratiile publicate in presa sovietica reiese clar si univoc faptul ca Uniunea Sovietica a recunoscut intotdeauna dreptul de proprietate al Romaniei asupra Tezaurului sau.

Si atunci, care-i problema?! De unde apar astazi aceste cinice si monstruoase fraze ale oficialilor ruși privind chestiuni de interes pur istoric?! AU FURAT CEEA CE NU NE APARTINE! Si ne- au facut pe toti ostatici ai acestei meschinarii! Pe toți cetațenii Rusiei! De ce eu, de ce anume eu, trebuie sa traiesc cu sentimentul ca sunt cetatean al unei tari care savarseste pe fata si cinic cea mai oribila crima damnata de codul moralei crestine: inselarea celor care ti-au dat incredere? La Dante Alighieri, cei care au inșelat increderea sunt supusi la cele mai ingrozitoare cazne in cea de-a noua  – ultima – treapta a Iadului:  pe lacul inghetat Cozit dracii le sfarteca capetele. Pentru orice creștin nu exista  o crima mai oribila decat inselarea celor care ti-au dat incredere. Și aici nu mai este vorba despre cantecelele si topaiturile celor de la  Pussy  Riot in biserica, aici este vorba despre un lucru cu mult mai ingrozitor. Din pacate insa, nimanui nu-i pasa de “aurul romanesc”.  De Riot Pussy – da, aceasta este o crima strigatoare la cer impotriva puterii.  Pe cand tezaurul furat altui neam, propriului nostru aliat, care ne-a incredintat toata averea sa, e asa, un fleac , „o chestiune istorica”.

 Serghei Mihailovici Golubitki este un scriitor, filolog,  jurnalist și specialist în internet-trading de la Moscova. S-a  născut la 11 iulie 1962. A absolvit magna cum laude (diploma rosie)  facultatea de litere a Universității de Stat din Moscova în 1984,  iar în 1989 și-a susținut teza de doctorat cu tema “Mitologia  socială si nomenologia filosofică în lirica românescă contemporană”,  la aceeași universitate. Vorbește limbile rusă, engleză, franceză, germană, portugheză și română. În 2004 a publicat o carte in doua  volume cu titlul “Care este numele dumnezeului vostru? Marile  afaceri oneroase ale secolului XX”, în care descrie peste douăzeci de afaceri oneroase din Statele Unite ale Americii, începând cu  scandalul panamez si terminând cu cazul Enron. Este autor al  cursului multimedia “TeachPro Internet Trading”, care, potrivit  revistei de bursa “Technical Analysis Of Stocks And Commodities”, nu are analogie pe piața americană. În clasamentul celor “100 de creatori din spațiul postsovietic”, stabilit de “Global Intellect Monitoring” în anul 2009, a fost plasat pe locul 30, “pentru gândirea creatoare asupra realităților în transformare dinamică”.

(Călin Marchievici – Cotidianul.ro)

Dr. HAMER SI NOUA MEDICINA

                                   

                         Descoperiri uluitoare despre adevăratele cauze ale cancerului.

              

  Dr. Hamer era in anii ‘70 Cercetator si Sef al Clincii de Oncologie din Munchen unde trata cancerul folosind, la fel ca ceilalti doctori, tratamentele clasice de tratarea cancerului, care se dovedeau a fi mai mult sau mai putin eficiente.

Insa cursul vietii doctorului Hamer avea sa se schimbe radical, in luna decembrie a anului 1978, cand a primit teribila veste ca fiul sau DIRK , de doar 19 ani, a fost impuscat mortal. Mai mult decat atat, la cateva luni de la eveniment a murit sotia lui. Aceste socuri l-au ranit la un nivel profund, si, ca si cum n-ar fi fost destul, peste cateva luni s-a imbolnavit de CANCER la TESTICULE.

Ajunsese un doctor care trata pancientii de cancer, iar in paralel trebuia sa se trateze pe el insusi de cancer. Era speriat de rata mare de insucces a tratamentelor clasice, pe care ar fi trebuit sa le urmeze si el, insa nu mai avea incredere in ele . Desi pare descurajator, acest context urma sa-l ajute pe Dr. Hamer sa revolutioneze lumea medicala.

Din moment ce nu fusese niciodata grav bolnav, a suspectat imediat ca dezvoltarea cancerului sau poate avea legatura directa cu tragica pierdere a fiului sau.

Moartea lui Dirk si propria sa experienta cu cancerul l-au facut pe Dr. Hamer sa investigheze istoricul pacientilor sai de cancer. A aflat foarte curand ca, la fel ca el, toti au trecut prin experiente extrem de stresante, inainte ca boala sa se instaleze si sa se dezvolte. Observarea conexiunii dintre minte si organism nu a fost surprinzatoare. Numeroase studii aratasera deja ca atat cancerul, cat si alte bolii sunt foarte des precedate de un eveniment traumatizant.

Există o LEGATURĂ dintre diferitele zone creiereului şi anumite organe

Dar Dr. Hamer a dus cercetarile sale cu un pas mai departe. Urmarind ipoteza ca toate evenimentele din organism sunt controlate de creier, a analizat tomografiile pacientilor sai si le-a comparat cu istoricul lor medical.

Dr. Hamer a descoperit ca orice boala, nu numai cancerul, este controlata de o zona din creier ce ii corespunde in mod specific si este legata, in mod particular, de un eveniment traumatizant perfect identificabil.

Mai exact, a sesizat aparitia unor vibratii mai anormale, vizibile sub forma de cercuri concentrice pe tomografie, in diferite zone ale creierului. Mai interesant era ca, oamenii cu acelasi tip de cancer, aveau vibraii mai intense EXACT in aceleasi zone ale creierului.

Cu alte cuvinte, fiecare tip de cancer avea o zona corespondenta in creier, care nu mai functiona corect.

Cu aceasta descoperire a pus bazele a ceea ce se numeste NOUA MEDICINA (pentru care va fi desconsiderat de ceilalti doctori, dupa care i se va retrage dreptul de a mai profesa (pentru ca perturba afacerile marilor companii farmaceutice, care, pentru a supravietui, trebuie sa vanda anual citostatice, vaccinuri, medicamente care dau dependenta etc.).

Cand Dr. Hamer a fost arestat, in 1997, pentru acordarea de sfaturi medicale, fara a avea licenta medicala, pentru trei persoane, politia a confiscat fisele pacientilor sai si le-a analizat. Un procuror public a fost nevoit sa recunoasca in timpul procesului, ca dupa 5 ani, 6.000 din 6.500 de pacienti ai dr. Hamer, cu cancer in faza terminala, erau inca in viata. In cazul tratementelor conventionale, cifra aceasta este inversa.

Noua medicina porneste de la “Regula de Fier a Cancerului”

Regula de Fier a Cancerului:

Fiecare cancer sau alta afectiune grava, are drept cauză un CONFLICT care genereaza UN SOC EMOTIONAL: numit DHS (Sindromul Dirk Hamer – denumit astfel in onoarea fiului sau) care imbolnaveste omul mai intai la nivel mental, cand apar dereglari in creier, iar in final boala se rasfrange asupra unui organ.

La această regulă, se adaugă alte două concluzii esenţiale:

a. Tipul conflictului care a generat SOCUL EMOTIONAL(DHS) determină ZONA in care apar vibratii anormale in creier. Zona de pe creier in care apar aceste inele concentrice, determina organul in care va aparea boala.

b. Cu cat dureaza mai mult conflictul, cu atat se imbolnaveste mai rau organul corespunzator acestui tip de conflict.

Aceste concluzii au rezultat in urma experimentelor practice pe care dr. Hamer le-a facut pe oameni si pe animale. A demonstrat mai intai cum, si animalele, la fel ca oamenii, sunt predispuse bolilor un urma unui conflict care genereaza un soc emotional.

Originea bolilor este în creier

Dr. Hamer a stabilit ca „orice boala este cauzata de un soc emotional (numit DHS) care surprinde individul total nepregatit”.

Psihologic vorbind, DHS este un incident foarte personal, conditionat si determinat de experientele noastre trecute, de vulnerabilitati, de perceptiile personale, de valorile si credintele personale. Cu toate acestea, DHS nu este doar un conflict emotional, ci si biologic, care trebuie inteles in contextul evolutiei noastre personale.

Animalele experimenteaza aceste socuri biologice in urma pierderii bruste a cuibului sau teritoriului, a pierderii unui pui, a separarii de partener sau de grup, a unei amenintari nesteptate, a unei perioade de nemancare sau a unei amenintari de moarte.

Un barbat, de exemplu, poate suferi un soc conflictual de „pierdere a teritoriului” , cand isi pierde casa sau locul de munca, pe neasteptate; pentru o femeie, un soc conflictual „in camin” poate fi o grija pentru binele unuia dintre membrii familiei; un soc conflictual de tipul „abandonului” poate fi declansat de un divort neprevazut sau de o spitalizare de urgenta; copii sufera deseori un soc conflictual „de separare”, cand mama se decide sa se intoarca la munca sau cand se despart parintii.

Analizand mii de tomografii (CT) in relatie cu istoricul pacientului, Dr. Hamer a descoperit ca, atunci cand are loc DHS, socul impacteaza o zona specifica, predeterminata din creier, cauzand o leziune care este vizibila pe tomografie, ca un set clar de inele concentrice (In 1989, Siemens, producatorul german de aparate tomografice, a confirmat ca aceste inele nu provin de la o proasta functionare a aparaturii).

Dupa impact, celulele cerebrale transmit socul impactului catre organul corespondent care, la randul lui, raspunde cu o modificare specifica, ce poate fi anticipata. Motivul pentru care diferitele conflicte sunt legate indisolubil de anumite zone ale creierului este acela ca, de-a lungul evolutiei noastre, fiecare parte a creierului a fost programata sa raspunda instantaneu la posibile conflicte sau amenintari.

In timp ce „vechiul creier” (cerebelul, zona amigdaliana) este programat cu instuctiuni

de baza legate de supravietuire, care corespund respiratiei, hranirii sau reproducerii,

 „noul creier” (creierul mare) este codat cu teme mult mai av ansate, precum cele legate

 de conflictele teritoriale, conflictele de separare, conflictele de identitate si cele legate de autoapreciere, increderea si respectul de sine.

Cercetarile medicale ale Dr. Hamer sunt strans legate de embriologie, pentru ca, indiferent de felul in care organul raspunde unui conflict, fie prin dezvoltarea unei tumori, prin deteriorarea tesutului sau prin dereglarea functionarii, toate acestea sunt determinate de stratul embrionic al germenului din care provin atat organul, cat si tesutul cerebral corespondent.

GNM “Ontogenetic System of Tumors” (Sistemul Ortogenetic al tumorilor) ilustreza ca organele controlate de „vechiul creier” care deriva din endoderm sau vechiul creier mesoderm, precum plamanii, ficatul, colonul, prostata, uterul, pielea in profunzimea ei, pleura, peritoneul, pericardul, glandele mamare, etc., genereaza intotdeauna proliferare celulara, imediat ce conflictul corespondent are loc la nivelul creierului.

 Tumorile acestor organe se dezvolta exclusiv pe durata fazei active a conflictului (initiata de DHS).

EXEMPLE:

Cancerul de plaman

Sa luam exemplul cancerului de plaman: conflictul biologic asociat cu cancerul de plaman este un soc de tipul „frica de moarte”, deoarece, in termeni biologici, panica de moarte este echivalenta cu incapacitatea de a respira. Odata cu socul datorat fricii de moarte, celulele pulmonare alveolare care regleaza respiratia incep instantaneu sa se multiplice, formind o tumoare pulmonara.

Contrar parerilor conventionale, aceasta multiplicare a celulelor pulmonare nu este un proces fara rost, ci serveste unui scop biologic foarte bine definit, si anume sa creasca capacitatea pulmonara, optimizand astfel sansele de supravietuire ale organismului.

Analizele tomografiilor intreprinse de Dr. Hamer demonstreaza ca fiecare persoana bolnava de cancer de plaman prezinta o configuratie clara de tip inele concentrice in zona corespondenta din creier si ca fiecare pacient a suferit un soc conflictual emotional total neasteptat, de tipul „frica de moarte”, inaintea declansarii cancerului. In majoritatea cazurilor teama de moarte a fost declansata de socul unui diagnostic de cancer, ce a fost resimtit ca o sentinta la moarte.

Cancerul de san

Cancerul de san, potrivit cercetarilor Dr. Hamer, este rezultatul grijilor provocate de un conflict de tipul “mama-copil” sau “probleme cu partenerul”. Aceste tipuri de conflicte impacteaza intotdeauna vechiul creier, in zona care controleaza glandele producatoare de lapte. O femeie poate suferi un conflict de tipul mama-copil, intrucat isi face foarte multe griji, atunci cand copilul ei este ranit sau se imbolnaveste grav, foarte brusc. Pe durata fazei de stres, cat conflictul este activ, celulele glandei mamare continua sa se multiplice, formand o tumora.

Scopul biologic al proliferarii celulare este acela de a mari capacitatea de lactatie pentru copilul suferind, grabind astfel procesul de vindecare al acestuia. Fiecare femeie si fiecare femela din lumea animala se naste cu acest program de reactie biologica pentru crestere si dezvoltare.

Numeroasele studii ale Dr. Hamer arata ca femeile, chiar si atunci cand nu alapteaza, dezvolta tumori ale glandelor mamare, din cauza grjilor obsesive pentru binele celor dragi (a copilului care are probleme, a unui parinte bolnav, sau de grija unui prieten cu probleme).

Ceea ce a fost spus despre cancerul de plaman sau de san este valabil pentru orice alt tip de cancer ce isi are originea in „vechiul creier”. Fiecare tip de cancer este declansat de un conflict soc specific, care activeaza un „program biologic precis” (A Cincea Lege Biologica), ce permite organismului sa depaseasca obisnuintele functionarii zilnice si sa se confrunte fizic cu situatia urgenta. Pentru fiecare tip de conflict exista o zona cerebrala specifica, de unde este coordonat acest program de urgenta.

Ce se întâmplă cu organele controlate de noul creier

In vreme ce organele controlate de vechiul creier dezvolta tumori pe durata fazei active a conflictului- soc, situatia este opusa in cazul organelor controlate de noul creier. Toate organele si tesuturile ce corespund si sunt coordonate de noul creier (ovarele, testiculele, oasele, nodulii limfatici, epiderma, mucoasa colului uterin, bronhiile, vasele coronariene, canalele de alaptare etc.) isi au originea in ectoderm sau mesoderm-ul noului creier.

In momentul producerii conflictului- soc, tesuturile organelor corespondente acestei zone a creierului raspund prin degenerare celulara.

Necrozarea ovarelor sau a testiculelor, osteoporoza, cancerul osos sau ulcerul stomacal, de exemplu, sunt situatii care apar doar atunci cand persoana se afla intr-o stare emotionala de stres relationata cu conflictele- soc corespondente. Asa cum este de asteptat, distrugerile tesuturilor respective au o semnificatie biologica precisa.

Sa luam exemplul tesuturilor canalelor de lactatie. Ele se dezvolta mult mai tarziu decat glanda mamara, acest tesut fiind controlat de o zona mai tanara a creierului, cortexul cerebral. Conflictul biologic ce corespunde tesutului canalelor de lactatie este unul de tip conflict de separare, rezultat al unei experiente de tipul copilul meu (sau partenerul meu) mi-a fost luat de la san. O femela din lumea animala sufera un astfel de conflict, atunci cand puiul ei se pierde sau este omorat. Ca un reflex natural la acest conflict-soc, tesutul canalelor de lactatie incepe sa ulcereze. Scopul acestei reactii este marirea diametrului canalelor de lactatie, astfel incat laptele nefolosit sa se poata drena mai usor si sa nu se congestioneze in interiorul sanului. Creierul fiecarei femei este programat cu acest gen de reactie-raspuns biologic. Din moment ce sanul femeii este asociat, biologic vorbind, cu grija si hranirea, femeile sufera un conflict-soc cauzat de separarea brusca de o persoana iubita. Pe durata fazei active a conflictului- soc nu exista practic nici un simptom, cu exceptia unor ocazionale puseuri usoare in interiorul sanului.

Faza de îmbonăvire(de conflict) şi Faza de vindecare(post conflict)

Dr. Hamer a descoperit de asemenea ca orice conflict si orice boala are si o rezolvare, iar desfasurarea oricei boli are loc in doua faze. (A Doua Lege Biologica).

In timpul primei faze, a conflictului activ (si anume atata timp cat acesta exista) intregul organsim este orientat catre a face fata conflictului. In timp ce, la nivel fizic, au loc dereglari celulare specifice, psihicul si sistemul nervos vegetativ autonom se confrunta de asemenea cu situatii neasteptate.

Comutata intr-o faza de stres (sympathicotonia) , mintea devine total preocupata de continutul conflictului. Tulburari ale somnului si lipsa apetitului sunt simptome specifice. Biologic vorbind, acest lucru este vital, deoarece focalizarea atentiei asupra conflictului si orele de activitate in plus constituie conditiile propice pentru rezolvarea conflictului.

Faza activa a conflictului este denumita si „faza rece”. Deoarece pe perioada stresului se produce constrictia vaselor de sange, simptomele specifice ale activitatii conflictuale sunt extremitatile reci (in special mainile), tremurul si transpiratia rece. Intensitatea simptomelor depinde, in mod natural, de intesitatea si impactul socului conflictual. Daca o persoana ramane in aceasta stare prea mult timp, urmarile pot fi fatale.

Dr. Hamer a demonstrat, fara nici o indoiala, ca organismul nu poate muri niciodata de cancer, in sine. O persoana poate muri ca rezultat al complicatiilor mecanice produse de tumori, de exemplu blocarea unui organ vital precum colonul sau bila, dar in nici un caz celulele canceroase, in sine, nu pot provoca moartea. In German New Medicine distinctia dintre cancerul malign sau benign nu are nici o valoare. Termenul malign este o constructie artificiala (la fel ca marcarii tumorali) care, pur si simplu, indica o activitate de reproducere celulara ce a depasit o anumita limita complet arbitrara.

Daca o persoana moare pe durata fazei initiale active a conflictului, este de obicei din cauza pierderii de energie, a slabirii exagerate, a lipsei de somn si a epuizarii mentale si emotionale.

De cele mai multe ori este vorba de impactul emotional devastator al unui diagnostic sau a unei prognoze negative, de genul “Mai ai doar sase luni de trait!”, impact ce arunca pacientii de cancer si pe cei apropiati lor intr-o stare de disperare. Cu foarte mica speranta sau chiar deloc, sunt privati de forta lor vitala, isi consuma inutil energia si, in cele din urma, mor in urma unui proces agonizant pentru pacientii de cancer pe care tratamentele conventionale de cancer nu fac decat sa il accelereze.

Daca pacientul nu a facut nici un tratament conventional de cancer (in special chimioterapie sau radioterapie) , GNM are o rata de succes de 95 pana la 98 %. Este o ironie ca aceste statistici ale succeselor remarcabile ale Dr. Hamer au fost date chiar de autoritati.

Cand Dr. Hamer a fost arestat, in 1997, pentru acordarea de sfaturi medicale, fara a avea licenta medicala, pentru trei persoane, politia a confiscat fisele pacientilor sai si le-a analizat. Un procuror public a fost nevoit sa recunoasca in timpul procesului, ca dupa 5 ani, 6000 din 6500 de pacienti cu cancer in faza terminala erau inca in viata. In cazul tratamentelor conventionale, cifra aceasta este inversa.

Conform declaratiilor epidemiologului si biostatisticianului Dr. Ulrich Abel (Germania), succesul majoritatii chimioterapiilor este jalnic… nu exista nici o dovada stiintifica referitoare la abilitatea de a extinde in mod apreciabil viata pacientilor care sufera de cele mai comune forme de cancer organic…Chimioterapiile pentru cancerele maligne prea avansate pentru operatie, care reprezinta 80% din totalul cancerelor, reprezinta un “pustiu stiintific” (“scientific wasteland” – Lancet 1991).

Corpul se vindecă singur

Rezolvarea conflictului generat de semnalele initiale reprezinta inceperea fazei a doua a programului biologic. Emotiile si organismul nostru se comuta imediat in modul de reparare, programul de vindecare fiind asistat in mod direct de sistemul nervos vegetativ. Pe perioada fazei de vindecare, apetitul revine, dar suntem foarte obositi (putem chiar sa nu avem puterea de a ne ridica din pat). Odihna si furnizarea tuturor nutrientilor necesari organismului sunt esentiale pe perioada de vindecare. A doua faza este denumita faza calda si, in aceasta perioada, vasele de sange se maresc, incalzind extremitatile si pielea.

Odata cu rezolvarea conflictului se produce o schimbare la nivelul organelor, proliferarea celulara (vechiul creier – controlul cresterii tumorale) si distrugerea celulara (creierul nou – controlul degradarii tesuturilor) se opresc imediat si este declansat procesul de reparare specific.

O zona care s-a necrozat sau a prezentat ulceratii in timpul fazei active a conflictului este acum regenerata si refacuta cu celule noi. Acest proces este insotit, de regula, de inflamatii potential dureroase cauzate de edeme care protejeaza tesutul pe durata vindecarii.

Alte simptome tipice regenerarii sunt: hipersensibilitate, mancarimi, spasme (daca tesuturile musculare sunt implicate) si inflamatii. Exemple de boli care apar doar in procesele de vindecare sunt: diferite probleme de piele, hemoroizi, laringita, brosita, artrita, ateroscleroza, disfunctii ale rinichilor si vezicii urinare, anumite boli ale ficatului si infectii.

Bazandu-se pe observarea multiplicarii celulare (mitoza) si pe distinctia standard dintre tumoare benigna si maligna, medicina conventionala interpreteaza procesul natural de producere celulara a tesutului care se vindeca drept tumoare maligna.

In GNM distingem la fel doua tipuri de tumori. Dar tumorile nu sunt impartite in bune sau rele, ci mai degraba sunt clasificate dupa tipul de tesut si zona cerebrala din care provin si de unde sunt controlate. Exista acele tumori care se dezvolta, in mod exclusiv, in faza activa a conflictului- soc (tumorile pulmonare, tumorile de colon, tumorile la ficat, tumorile uterului, tumorile la prostata etc.) si cele care apar in timpul procesului natural de vindecare.

In felul in care creierul vechi controleaza cancerul, cresterea tumorala nu este nici accidentala si nici fara sens, din moment ce proliferarea celulara se opreste, de indata ce tesutul este reparat. Cancerul testicular, cancerul ovarian, limfomul, limfomul non-Hodgkin, diferitele tipuri de sarcom, carcinomul bronhial si laringial si cancerul cervical, toate sunt de natura curativa si fenomene exclusive ale fazei de vindecare. Cu conditia ca procesul de vindecare sa nu fie intrerupt de medicamente sau de o revenire a conflictului soc, aceste tumori dispar pana la urma, pana la sfarsitul procesului de vindecare.

Principiile pentru VINDECARE:

A. In primul rand: Pacientul devine ’stapanul absolut’ al tratamentului. E 100% responsabil pentru conditia lui si nu-si pune sperantele in numeni mai mult decat in el insusi.

B. Apoi pacientul va lucra la intelegerea CAUZEI care a provocat conflictul si implicit boala.

C. In final va colabora constructiv cu doctorul pentru a crea un plan eficient de de rezolvare a conflictului atat MENTAL cat si PRACTIC.

*Este absolut necesar ca pacientul la inteleaga cat mai bine CE se intampla de fapt cu el, pentru a putea sa aiba o atitudine constructiva si motivata in procesele de autovindecare.

* Dr. Hamer pune accentul pe rezolvarea EMPIRICA (practica) a orcarui conflict emotional, insa pot fi benefice si psihoterapia, terapiile prin hipnoza si regresie sau altele de acest fel.

* Frica de cancer/moarte poate genera alt conflict, pe langa cel existent. E nevoie sa renunti total la astfel de ganduri, pentru ca faza de vindecare sa se desfasoare fara probleme.

* O persoana sanatoasa, bine hranita, odihnita,relaxata,cu activitate fizica zilnica si care are convingeri pozitive, va face mult mai usor fata orcarui conflict, si de asemenea se va lovi de mult mai putine.

* Persoanlele cu situatie materiala buna au un risc mult mai mic de a se imbolnavi spre deosebire de cei saraci (care nu au bani pentru a rezolva anumite conflite)

* La femeile insarcinate orice forma de cancer sau de tip cancer se va vindeca/elimina pe cale naturală, începând cu a 3-a lună de sarcina, deoarece sarcina are prioritate absoluta, spune dr. Hamer.

A primit ultimatum sa renunte la descoperirile sale stiintifice

Rezultatul cercetarilordoctorului Ryke HAMER se constituie intr-o diagrama stiintifica ce ilustreaza legatura biologica dintre psihic si creier si corelatia cu organele si tesuturile intregului organism uman (varianta engleza a “Diagramei stiintifice a GNM” este in lucru). Dr. Hamer a denumit descoperirile sale “Cele 5 Legi Biologice ale Noii Medicine”, datorita faptului ca aceste legi biologice valabile in cazul oricarui pacient, ofera o perspectiva cu totul noua asupra intelegerii cauzei, a dezvoltarii si a procesului natural de vindecare a bolii.

In 1981, Dr.. Hamer a prezentat rezultatele descoperirilor sale la Facultatea de Medicina a Universitatii din Tübingen, sub forma unei teze post-doctorat. Totusi, pana astazi, Universitatea a refuzat sa testeze cercetarile Dr. Hamer, in ciuda obligativitatii legale de a o face. Acesta este un caz fara precedent in istoria universitara. In mod similar, medicina oficiala a refuzat sa aprobe descoperirile sale, in ciuda a 30 de verificari stiintifice diferite, facute atat de medici independenti, cat si de asociatii profesionale.

La scurt timp dupa ce Dr. Hamer si-a prezentat teza, i-a fost adresat un ultimatum de a renunta la descoperirile sale stiintifice, sau i se va refuza reinnoirea contractului sau la Clinica Universitara. In 1986, desi munca sa nu a fost niciodata pusa la indoiala sau dezaprobata, doctorului Hamer i-a fost ridicata licenta medicala pe motive ca a refuzat sa se conformeze principiilor medicinei standard.

Cu toate acestea, era hotarat sa-si continue munca si, in 1987, a reusit sa-si extinda descoperirile practic catre orice boala cunoscuta de medicina.

Dr. Hamer a fost persecutat si hartuit timp de 25 ani, in special de catre autoritatile germane si de catre cele fraceze. Din 1997, Dr. Hamer locuieste in exil in Spania, unde isi continua cercetarile si continua sa se lupte pentru recunoasterea oficiala a “New Medicine”. Insa, din moment ce Facultatea de Medicina a Universitatii din Tübingen isi mentine tactica de amanare, pacientilor din intreaga lume le este refuzat dreptul de a beneficia de descoperirile revolutionare ale Dr. Hamer.

Financiarul.ro

Dr.GHEORGHE JURJ

                        

                   

                     Probleme ale homeopatiei contemporane

                               Dr. Gheorghe Jurj

Interesul faţă de homeopatie

         În ultima vreme interesul general pentru homeopatie este din ce în ce mai crescut, dovadă o serie de statistici, care demonstrează faptul că homeopatia are o audienţă publică remarcabilă. Într-un raport publicat de Dr. Michael Van Wassenhoven, în decembrie 2003,  care preia datele OMS, se arată că, dintre practicile medicale neconvenţionale ( incluzând şi fitoterapia, osteopatia, acupunctura)  din Belgia,  81 % îl reprezintă homeopatia [1]

Pe un studiu de 6000 de persoane, 37 % dintre pacienţi au apelat în mod regulat ( 12%) sau ocazional (25%) la homeopatie. Dintre aceştia doar aproximativ 20% au consultat un medic homeopat , restul automedicându-se sau urmând indicaţiile unor paramedicali ( aşa numiţii Heilpraktiker). În general, numărul femeilor este mai crescut decât al bărbaţilor ( 44 % faţă de 32%, restul fiind copii) şi populaţia din oraşele mari ( de ex. Bruxeles) apelează mai constant la homeopatie decât cea din oraşele mici sau rurală. Dintre motivele consultaţiilor, cele mai frecvente au fost anumite boli specifice ( 17%), boli grave ( 17%), ineficacitatea medicamentelor alopatice ( 7%) intoleranţa la medicamente ( 3%) dar cei mai mulţi dintre pacienţii din studiu nu au dat un răspuns, acesta fiind în zona motivaţiilor personale. În ceea ce priveşte eliberarea de remedii homeopatice, eliberarea cu prescripţie a fost aproape egală cu cea fără prescripţie ( 45 % respectiv 44%). Dintre medicii belgieni, 2,8 % practică homeopatia ca primă activitate dar 22 % au prescris ocazional, mai frecvent ( 12,8%) sau mai rar (6,9%) remedii homeopatice.

Alte studii, au arătat că, în Franţa, aproximativ 47% din populaţie apelează, cel puţin o dată în viaţă la homeopat; iar  în Germania 42%. În aceste ţări, există ‚în fiecare, aproximativ 10 000 de homeopaţi. În Anglia, există aproximativ 1000 de medici care practică homeopatia, şi peste 1500 de nonmedici; de asemenea există 2 spitale de homeopatie, la Londra şi Glasgow.

În India, aproximativ o treime din populaţie se tratează homeopatic, ceea ce înseamnă câteva sute de milioane de oameni; există numeroase universităţi în care homeopatia este principala materie de studiu, anual 5000 de homeopaţi absolv aceste institute în care învăţământul durează 5 ani, plus 2 ani de masterat; în afara acestora există şi cursuri de colegiu de homeopatie, de durată mai scurtă, astfel că numărul total de homeopaţi din India este peste un milion [date puse la dispoziţie de N.Jain]

           Şi la noi în ţară , tot mai mulţi dintre medicii alopaţi dovedesc un oarecare interes faţă de homeopatie: îşi trimit pacienţii la homeopat ( mai ales acele cazuri pe care nu pot să le rezolve), urmează cursuri de homeopatie, îşi tratează familiile prin homeopatie, într-un cuvânt acceptă homeopatia,chiar dacă nu sunt foarte informaţi asupra ei.  De asemenea, interesul pacienţilor este din ce în ce mai mare, fie din cauză faptului că doresc o medicină mai puţin toxică şi agresivă ( care să facă mai mult bine şi mai puţin rău) fie pentru că , deşi au fost trataţi după toate regulile medicinii alopate, efectuând numeroase analize şi investigaţii, problemele lor au rămas nerezolvate.

 Atitudinea pacienţilor faţă de homeopatie

       În principiu există mai multe motive pentru care pacienţii apelează la homeopatie, unele din ele ţinând de o conştientizare mai generală a problemei sănătăţii (dorinţa unei  medicini mai puţin nocive, în care efectele adverse să fie minimale, conştientizarea unei medicini „ecologice” etc. ), altele fiind motive pur personale (saturarea faţă de medicaţia alopată, nereuşita unor tratamente alopate, apariţia unor idiosincrazii faţă de medicamentele alopatice). Un studiu sociologic asupra rolului homeopatiei în medicina românească este de dorit.

         Un mijloc de a evalua atitudinea pacienţilor faţă de homeopatie sunt studiile care evaluează calitatea vieţii ( QoL = quality of life) sub un anumit tratament. Sunt studii aşa numit „umanistice” care fac parte din cele trei aspecte ale conceptului ECHO ( Economic, Clinical, Humanistic Outcomes). Un studiu efectuat în şase ţări europene [2] ( Belgia, Italia, Franţa, Portugalia, Spania şi Elveţia) a făcut o evaluare prin chestionar asupra 1025 de pacienţi la prima consultaţie, apoi  o reevaluare peste 6 luni. Întrebările puse au fost conform cu două chestionare recunoscute şi validate în sociologie (Duke health profile” şi “SF36”) pe un lot demografic reprezentativ. Înainte de tratamentele homeopatice care au făcut parte din studiu,  82,8%  din pacienţi au folosit întâi tratamente alopatice ( din care 27% au vizitat un specialist ), 15,9 % au încercat un alt tratament homeopatic şi  19,1% au încercat alte metode alternative de tratament. Problemele tratate au fost generale şi nespecifice ( inclusiv alergii, 19%) psihologice (19%) respiratorii, digestive, circulatorii, neurologice ( inclusiv migrene) şi musculoscheletale. Este interesant faptul că dintre pacienţi, ceea ce a determinat alegerea homeopatului a fost, în primul rând , sfatul prietenilor sau rudelor ( 75 %) şi abia apoi reputaţia homeopatului (21 %), localizarea cabinetului  sau recomandarea unui alt medic ( 9%). O comparare folosind o scală de la 1 la 10  a satisfacţiei pacientului între consultul medicului homeopatic ( M.H)  şi cel al medicului de familie ( M.F.) luând mai multe criterii de evaluare, a arătat că, în general, pacienţii sunt mai mulţumiţi de prestaţia homeopatului din timpul consultaţiei. Astfel:

                                                                        M.F                   M.H

Posibilitatea de a explica problemele                 6.69                 9.11    

Timpul disponibil                                               5.8                   9.09    

Înţelegere umană                                               6.79                 8.98    

Cât de completă a fost informarea                     6.29                 8.21    

Competenţa în general                                       7.33                 8.95

 Medicamentele alopate au rămas neschimbate în proporţie de 37,2 % la începutul tratamentului pentru ca, după 6 luni, această proporţie să se reducă la 20%. În ceea ce priveşte efectele secundare doar 2,7% au fost legate de tratamentul homeopatic, deşi, dintre  pacienţi 25,4 % au prezentat uşoare  sau relevante  ( 7,8%) reagravări ale unor simptome. Dintre pacienţii chestionaţi 87 % au afirmat ca sigur ( 60%) sau probabil ( 27%) faptul că vor recomanda homeopatia şi altor persoane. În ceea ce priveşte evaluarea finală a calităţii vieţii, conform scorului QoL, un progres evident a fost semnalat la toate categoriile de afecţiuni;  în ordine: cele generale ( +10,198), digestive ( +8,189) alergii ( +7,987), piele ( +6,395) stress, anxietăţi şi depresii ( +6,041), ORL (+4,677) şi mai puţin în cele musculoscheletale (+0,764).

 Un alt studiu [3, 68], belgian,  care a urmărit să investigheze percepţia pacienţilor asupra tratamentului  homeopatic a folosit  2 chestionare, unul pentru pacienţi şi unul pentru medici. Pacienţii ( în total 782)  nu au fost selectaţi anterior ci au fost chestionaţi la rând toţi pacienţii veniţi la consult. Studiul a fost evaluat independent de Priority Research Ltd. Sheffield U.K. Spectrul afecţiunilor pentru care pacienţii au venit la consult a fost larg, cele mai multe fiind respiratorii ( 21,6%). Dintre pacienţi, 52% au putut întrerupe unele medicamente alopate în timpul tratamentului homeopatic ; cele mai mari procente fiind medicaţia psihiatrică ( 20,6%) antibioticele (15,9%) şi medicaţia pentru afecţinuile respiratorii ( 16,1%). Este interesant de ştiut şi care au fost remediile cele mai frecvent prescrise :

Lycopodium =67, Sulphur=61, Pulsatilla= 58, Phosphorus =48 ,Silicea= 43, Sepia=42, Calc carb=37, Nat mur= 37, Ars Alb =31, Ignatia=27, Lachesis= 27, Rhus tox =28, Nux vom=26 , Staphisagria=19, Calc phos=15, Magnesia mur=14, Kali carb=12, Causticum =12,Carcinosinum =12, Phos ac=11,Carbo veg=11.

Dintre metodele folosite pentru prescriere de către medici ,cel mai mare procent l-a reprezentat repertorizarea globală, făcută luând în seamă totalitatea simptomelor pacientului ( 68%).

Înainte de începerea tratamentului homeopatic, durata medie în care pacienţii au consultat  medicul generalist a fost de 7,1 ani ; după utilizarea homeopatiei aceasta s-a redus la 1,3 ani ; în ceea ce priveşte consultul la specialist, această durată a fost de 2,6 ani înainte , respectiv 1,3 ani după începerea tratamentului homeopatic.

Costul anual al tratamentului înainte de homeopatie a fost de 370 EU ; după homeopatie, la un cost mediu al consultaţiei homeopatice de 55 EU ( iată o diferenţă semnificativă faţă de tara noastră !) a fost de 287 EU ( 77 %).

În ceea ce priveşte eficacitatea tratamentului homeopatic, evaluată de pacienţi,  asupra diferitelor tipuri de simptome, în grupul studiat ( format în bună parte din pacienţi constanţi ai homeopatiei), pe o scală de la « foarte rău » la « foarte bine », 89,2 % au evoluat « mai bine » sau « foarte bine » evoluţia simptomelor psihice şi 77,8 % a celor fizice. Prin comparaţie, din acelaşi grup, numai 12,5% , respectiv 9,7% au apreciat favorabil evoluţia simptomelor sub tratament alopatic. În ceea ce priveşte folosirea mijloacelor de diagnostic imagistice sau de laborator, nu au fost scoase în evidenţă diferenţe semnificative între grupul medicilor homeopaţi şi medicii generalişti.

În schimb, în ceea ce priveşte satisfacţia pacienţilor în legătură cu tratamentul, diferenţele generale în grupul studiat au fost semnificative : 94,9 % au considerat că se simt « mai bine » sau « mult mai bine » după tratamentul homeopatic, faţă de situaţia dinainte de tratamentul homeopatic în care procentul apreciat pozitiv a fost de numai 19,5%.    

Sceptici şi entuziaşti

Dintre toate metodele terapeutice care nu fac parte din curentul principal al medicinii contemporane, homeopatia ridică cele mai multe probleme. Dacă în cazul acupuncturii, fitoterapiei  sau a bioenergeticii s-au găsit destule posibile explicaţii care să le facă asimilabile până la un punct medicinii alopate, sau care să aibă în vedere explicaţii ştiinţifice valabile, în cazul homeopatiei situaţia este complet diferită. Este greu de spus dacă homeopatia este o disciplină ajunsă la maturitate sau nu. Practica de fiecare zi a sute de mii de homeopaţi din lumea întreagă, la fel ca şi istoria ei, în care s-au raportat un număr imens de rezultate curative, îi demonstrează eficacitatea incontestabilă. Pe de altă parte, există numeroşi sceptici care îi pun la îndoială nu numai rezultatele ci şi fundamentele.

În această situaţie, în care, de facto, audienţa homeopatiei este din ce în ce mai mare şi pacienţii apelează în număr tot mai mare la ea, după ce ani de zile homeopatia a fost ignorată atât de către oamenii de ştiinţă cât şi de către medicii alopaţi, în ultima vreme ea a revenit în interesul acestora, stârnind multe controverse.

 Luările de poziţie, uneori pătimaşe, în legătură cu homeopatia acoperă tot spectrul de atitudini,  de la scepticismul cel mai  negator până la entuziasmul nemăsurat, de la taxarea homeopatiei ca şarlatanie sau absurditate,  până la clamarea că ea ar fi medicina viitorului.  În general este un subiect care permite cu greu neutralitatea, stârnind controverse şi atitudini pro sau contra care invocă argumente din cele mai variate.

        Cele mai dure - şi cu intenţionalitate evidentă -  poziţii pe care le-am citit se găsesc pe site-ul Your Skeptical Guide to Homeopathic History, Theories, and Current Practices  [4], condus de Stephen Barrett, M.D, un site care se ocupă în întregime numai de desfiinţarea homeopatiei. Scepticii invocă argumentul  că eficacitatea diluţiilor homeopatice este, teoretic vorbind, imposibilă pentru că ele nu reprezintă nimic altceva decât apă goală, că nu există vreo dovadă că apa ar avea capacitatea de a stoca informaţie ( şi invocă faptul că experimentul lui Benveniste nu a putut fi reprodus – ceea ce, cum vom vedea, reprezintă deja o fază depăşită în cercetarea efectelor soluţiilor ultramoleculare). Nu rar insă argumentele ce se invocă sunt enunţuri tautologice; D. O, Keeffe, afirmă că, din moment ce în diluţiile homeopatice nu există molecule de substanţă, studiile despre homeopatie nu compară decât placebo cu un alt placebo, şi în consecinţă, orice rezultat pozitiv nu poate fi decât o eroare de interpretare [12]. Entuziaştii contraatacă această poziţie afirmând că  viciul  nu este al diluţiilor homeopatice  ci al  mijloacelor limitate care s-au folosit pentru a demonstra această eficacitate. Chiar dacă deocamdată nu avem explicaţii pentru un fenomen, aceasta nu înseamnă că el nu există  şi nu tot ceea ce nu putem concepe încă este un fals. Perceperea homeopatiei ca reală sau nu, spun aceştia, este mai degrabă o problemă de mentalitate decât  de realitate; chiar dacă s-ar aduce oricât de multe dovezi, atâta vreme cât prejudecăţile funcţionează acestea nu pot fi luate în seamă.  Un alt argument adus de sceptici este acela  că încă nu există suficiente dovezi clinice, în studii conform metodologiei considerate standard, adică studii controlate, dublu orb, cu distribuţie la întâmplare ( eng .=  randomised)  între substanţă şi placebo. Partizanii homeopatiei invocă numeroase şi reale obiecţii în legătură cu principiile metodologice utilizate în aceste studii şi aduc ca argument miile de articole despre vindecările homeopatice raportate în întreaga ei istorie şi articolele pozitive din cercetarea clinică.

       Chiar şi pentru sceptici însă, există patru tipuri de evidenţe greu de negat în favoarea homeopatiei:

 cazurile clinice rezolvate ( ceea ce anglosaxonii numesc anecdotal evidence) nu toate raportate corect şi controlate după rigorile ştiinţifice dar care sunt în număr impresionant. Practic fiecare homeopat şi cei mai mulţi pacienţi ai homeopatiei, aduc zi de zi astfel de mărturii şi chiar dacă ele nu intră în categoria dovezilor ştiinţifice propriu zise, ele continuă să curgă cu puterea evidenţei.

testul timpului: homeopatia este o practică de 250 de ani care s-a schimbat puţin în esenţa sa şi care continuă să funcţioneze cu succes. Faptul că homeopatia a trecut testul timpului este greu de negat. Faţă de alopatie, în care schimbările asupra modalităţilor terapeutice se schimbă odată la câţiva ani, în homeopatie, deşi mijloacele au crescut şi s-au rafinat, principiile de bază au rămas neschimbate. Dacă aceste principii nu ar fi adus satisfacţie clinică pacienţilor şi medicilor sau dacă rezultatele homeopatiei nu ar fi reproductibile ( cum reproşează unii dintre oponenţi)  ele s-ar fi perimat şi ar fi dispărut de la sine.   

 cercetările asupra diluţiilor înalte, ultramoleculare

 dovezile clinice în rapoarte controlate

             Un articol de sinteză, publicat în prestigiosul British Medical Journal în 2000, de  către Andrew Vickers  şi  Catherine Zollman, [5] în care se prezintă homeopatia într-un mod cât se poate de obiectiv ( autorul categorisindu-se în altă parte ca fiind un sceptic obiectiv), prezentând  argumente şi fapte la zi, a dus la deschiderea unei lungi liste de discuţii, care se continuă până în ziua de azi. La obiecţia că homeopatia încă nu are o teorie fizică care să o explice  A. Jakobs a răspuns „ acesta nu este un motiv în sine pentru a nega homeopatia ca fiind inutilă, pentru că istoria ştiinţei este plină de descoperiri care au mers împotriva curentului de gândire al zilei, aşa cum a fost aceea că pământul nu este plat” [6].

La catalogări ca „şarlatanie, fraudă, absurditate” ( făcute de Terry Polevoy, webmaster al HealthWatcher.net)[7]  care denotă reavoinţă nedisimulată, A. Vickers spune că  în locul lor mai potrivit  ar fi să folosim noţiunile de „reviziune sistematică”  sau „ analiză statistică” şi o atitudine neviciată de prejudecăţi. De asemenea, amestecarea homeopatiei cu discipline care nu au dovedit nici o relevanţă clinică (precum iridologia) sau cu alte discipline „naturiste” este principial incorectă, pentru că homeopatia îşi are propriul ansamblu conceptual specific. „ afirmaţia ( că „un munte de evidenţe ar arăta că remediile nu sunt eficace” pe care o emite unul dintre oponenţi, D.W.Ramey[8] ) este dificil de susţinut având în vedere că cele mai cunoscute,  mai bune şi sistematice două studii independente  au adus concluzii larg  pozitive”.

Într-o intervenţie cu titlul „ Care este fundamentul cultural al homeopatiei” Maurizio Castellini, director al Homeopathic medical school din  Verona [9] scrie „  Homeopatia este penalizată de o problemă culturală fundamentală; ea pare nelegată de nici un context cultural. Acest lucru nu este adevărat. Principiul similarităţii nu este nici invenţia lui Hahnemann nici descoperirea şcolii hipocratice. Este un principiu general care are implicaţii psihologice în termeni de conştienţă, relaţii şi comportament la fel ca şi implicaţii sociale, biologice şi chiar artistice, religioase sau terapeutice. De aceea principiul similitudinii este mult mai vast decât tratamentul homeopatic, care este doar una dintre aplicaţiile sale. Psihologia explică faptul că, în momentul în care apare o nouă experienţă, căutarea unor similarităţi cu experienţe anterioare ( cercetare trans-derivaţională) este automată şi imediată, pentru că ceea ce este deja cunoscut ajută la diminuarea insecurităţii şi sentimentelor de alarmă care însoţesc nedefinitul. Similaritatea condiţionează toate tipurile de comportament şi relaţionare. Homeopatia este în mod esenţial informaţie care generează o reacţie conform modelului universal al similarităţii”.

Într-o altă intervenţie, Christos Hadjicostas scria: „Răspunsul la întrebarea dacă homeopatia este placebo este foarte simplu: dacă ar fi aşa,  cum au putut fi vindecaţi copiii şi sugarii, pacienţii în comă sau animalele? Pentru medici, întrebarea cum acţionează remediile este de importanţă secundară şi este treaba biochimiştilor să ne spună cum o fac. Cel mai important lucru pentru noi este faptul că ele sunt active.”[10]

       O luare de poziţia a cunoscutului istoric al homeopatiei, Peter Morrell, şi publicată în numărul din mai 2000 a British Medical Journal [11] este intitulată “ Dezbaterea din 1840 este reluată”: „ Mulţi  se referă la eficienţa nedovedită a homeopatiei şi la natura „ absurdă” a dozelor minimale. Argumentul obişnuit este:  pentru că „ele  nu pot acţiona”, de aceea „ele  nu acţionează”. În 1840 Sir John Forbes, medicul curţii reginei Victoria numea  dozele infinitezimale din homeopatie „ un ultraj al raţiunii umane”. Succesele ei erau catalogate ca „boli autolimitate”, deşi, cum bine ştiu pacienţii, puţine boli se ameliorează singure. Astfel să pretindem că homeopatia acţionează pentru că pacienţii „ ar fi mers bine oricum” nu se încadrează du experienţa umană: dacă nefăcând nimic pentru bolile autolimitate este motivul pentru care acţionează homeopatia, de ce s-ar mai osteni cineva să prescrie  orice ( s.n.) fel de medicamente?...În anii 1850 se profeţea că,  pe scară largă,  „ capricii medicale” precum homeopatia, ce  vor dispărea  în câţiva ani. Acestea nu s-au adeverit ceea ce  dovedeşte fie  faptul că ele acţionează în mod real fie sunt o mărturie a credulităţii umane”.      

 

Problema diluţiilor ultramoleculare

       O primă mare problemă pentru acceptarea deplină a homeopatiei este faptul că dozele infinitezimale homeopatice  nu mai păstrează, dincolo de diluţia a douăsprezecea centezimală, nici o moleculă din substanţa iniţială; din această cauză ele sunt denumite în lumea ştiinţifică doze ultramoleculare . Problema pe care o pune homeopatia este una dintre cele mai provocatoare pentru întreaga gândire modernă:  cum este posibil ca substanţe diluate ultramolecular să aibă încă efecte asupra omului, câtă vreme o astfel de diluţie nu mai păstrează , din punct de vedere chimic decât solventul ? Deşi rezultatele clinice dovedesc că remediile homeopatice au efect asupra organismelor vii, din punct de vedere teoretic acest lucru este aproape de neconceput . Deocamdată aceasta reprezintă cel mai important impas conceptual pentru acceptarea homeopatiei şi rezolvarea lui va reprezenta probabil schimbarea paradigmei biologice şi medicale actuale.

        Pentru a depăşi acest impas au fost propuse mai multe teorii, cea mai frecvent citată fiind aceea asupra memoriei apei, care ar păstra permanent, în urma unor interacţiuni complexe între moleculele de solvent şi solvit în cursul diluţiilor şi potenţărilor succesive, o informaţie asupra substanţei solvite.  Remediile homeopatice nu sunt doar substanţe diluate ci şi potenţate; la fiecare diluţie, suportul care păstrează informaţia este din nou şi din nou potenţat, astfel încât informaţia iniţială  să poată fi reiterată. În cursul potenţării, moleculele remediului iau contact şi îşi imprimă „ amprenta informatică” asupra tuturor moleculelor solventului, astfel că fiecare dintre acestea, la o nouă potenţare devine un transmiţător al informaţiei iniţiale. Dar chiar şi aşa, diluţiile astronomice cu care lucrează homeopatia sunt problematice, pentru că dincolo de a 80 centezimală se depăşeşte numărul calculat de atomi din întregul univers. ( Anecdotic, diluţia 6C  este ca şi cum am avea o picătură de substanţă în 20 de bazine de înot. La 12 C, o picătură în oceanul Atlantic. La 15 C, o picătură în oceanul planetar…)

 Sfarsitul afacerii Benveniste

În 1988, în prestigioasa revistă Nature, a apărut un raport al unei serii de experimente care au provocat euforie în lumea homeopatică [14] , care arătau că diluţiile ultramoleculare de ser anti-IgE pot provoca degranularea  bazofilelor. După exaltare a urmat însă şi decepţia: două studii independente, au dovedit că aceste experimente, în metoda lui Benveniste, erau ireproductibile, ceea ce a aruncat o umbră asupră cercetării homeopatice in vitro.[ 15, 16]. O parte dintre foştii colaboratori ai lui Benveniste, Philippe Belon, Director De cercetare la laboraoarele Boiron  , Jean Sainte-Laudy de la laboratoarele  CERBA din Franţa ; un autor al unui din cele două studii negative Fred Wiegant (Universitatea din Utrecht,Olanda ); şi alţi cercetători independenţi Madeleine Ennis ( Universitatea Regală din Belfast,), PF Mannaioni (Universitatea din  Florence, Italia), Marcel Roberfroid şi Jean Cumps  de la Universitatea Catolică  Louvain, Belgia au continuat însă studiile. Într-un studiu multicentru în 4 laboratoare independente [17], aceştia au folosit de asemenea testul degranulării bazofilelor dar în loc să folosească soluţii diluate de ser anti-IgE, au măsurat inhibiţia degranulării prin diluţii înalte de histamină, de la C15 la C19.  Rezultatele celor 772 de probe au fost analizate statistic de grupul Belgian, iar rezultatele au fost semnificative statistic (p < 0.0001) în favoarea faptului că soluţiile diluate de histamină încă au efect de inhibiţie a degranulării. Acelaşi grup , a anunţat continuarea cercetărilor folosind o metodologie nouă, citometria în flux Rezultatele dovedesc faptul că diluţiile apoase păstrează memoria substanţei dizolvate.

  Teoria clatraţilor

 Cea mai coerentă descriere a unui fenomen informaţional în ceea ce priveşte memoria apei este acela al „clatraţilor” , concept ce a fost dezvoltat în chimia fizică convenţională. Un clatrat este o structură de molecule de apă care se formează în jurul unei molecule solvate şi care este ţinută împreună  ca o entitate stabilă prin legături  de hidrogen. Cercetări  au arătat că atunci când molecula solvită centrală este dislocată - aşa cum se întâmplă la agitarea viguroasă a soluţiilor prin sucusiuni succesive - ea este eliberată şi formează şablonul pentru un nouă moleculă de clatrat. O agitare şi diluare serială , cum are loc în prepararea remediilor homeopatice, poate avea drept rezultat o soluţie bogată în clatraţi care sunt în legătură cu substanţa ce a fost dizolvată la început, chiar dacă nu mai există molecule din substanţa iniţială.

Există dovezi că remediile homeopatice conţin clatraţi. Deşi s-a găsit că potenţarea nu are efect asupra velocităţii propagării sau absorbţiei ultrasunetelor în apă [18]( efect prezis de modelul clatraţilor) totuşi, la spectroscopia prin rezonanţă magnetică nucleară (Demangio JL. Demangeat), preparatele de Silicea homeopatice au fost găsite ca diferind de apă, ceea ce sugerează interferenţă cu legăturile de hidrogen[19]. Cea mai directă evidenţă a modelului clatraţilor a fost adusă de Anagnostatos & all, care au folosit ca metodă măsurarea curentului de depolarizare a unor soluţii de Chamomilla. Curba de depolarizare pentru Chamomilla 30 C a fost găsită ca intermediară între cea a tincturii mamă de Chamomilla ( în care multe molecule de apă sunt legate de moleculele de Chamomilla)  şi a apei, ceea ce sugerează că preparatul homeopatic mai multe molecule de apă cu mişcare limitată, deci clatraţi, mai mulţi decât apa dar mai puţin decât tinctura mamă [ 20]. O a doua serie de experimente conduse de acelaşi grup a folosit scanarea diferenţială calorimetrică ( DSC) ce măsoară cantitatea de energie care este absorbită sau eliberată dintr-o soluţie la răcire sau încălzire. Au măsurat DSC pentru tinctura mamă, şi diluţiile 1C, 6C şi 30C. Cele 4 diluţii homeopatice au arătat 4 grafice diferite efect ce nu s-a observat la apă sau la tinctură. Mai mult graficele DSC au arătat ceea ce Anagnostatos a numit „ o schimbare de fază”;  la 35 0C forma graficului nu a mai oscilat ci a devenit o linie dreaptă, ceea ce ar corespunde destrucţiei clatraţilor prin ruperea legăturilor de hidrogen ale apei.

         O altă serie de cercetări, efectuate pe durata a zece ani de către colectivul condus de Louis Rey, care a studiat diluţiile ultramoleculare a unor săruri de sodiu şi litiu  prin termoluminescenţă, a  dus la concluzia că  există o diferenţă semnificativă a termoluminescenţei acestora comparativ cu ce a apei :  „ prepararea diluţiilor homeopatice prin diluţie şi dinamizări succesive provoacă modificări permanente importante în lichidul de început, chiar dacă „ concentraţia teoretică” în substanţe dizolvate a devenit nemăsurabilă. ..Nu mai este posibil să se pretindă că structura diluţiilor înalte homeopatice este identică cu a solventului utilizat. Prepararea ulterioară a medicamentelor homeopatice pornind de la aceste diluţii se aşează astfel pe  o bază sigură.”[21, 22]

     Studii in vitro şi in vivo.

       Începând din 1985, un grup de cercetători  [23]  ( Doutremepuich şi colab.) au efectuat, pe durata a mai bine de 15 ani, experimente asupra efectelor diluţiilor înalte ale  aspirinei asupra procesului de trombozare. În primele experimente, pe un grup de 20 de subiecţi,  s-a urmărit dacă aspirina în doze homeopatice are sau nu efect asupra acestui proces, măsurându-se parametri legaţi de sângerare şi coagulare. Rezultatele au fost pozitive, dar în acelaşi timp au arătat că Aspirina 5CH, nu acţionează asupra numărului sau funcţiilor plachetare  ci asupra  funcţiilor vasculare[24,25], mai exact, „ Aspirina 5 CH  frânează eliberarea parietală de prostacicline a căror acţiune fiziologică este aceea de a inhiba funcţia plachetară” [26]. Continuarea acestor studii pe modele  in vitro laborioase,  a arătat şi un alt fapt extrem de important, care susţine teoria homeopatică: dacă dozele mari, ponderale, ( 100mg/kg) de aspirină au un efect net antitrombotic diminuând agregarea plachetară, dozele ultrajoase ( studiile s-au făcut cu diluţii crescătoare până la 30 CH) induc o creştere a agregării plachetare,  sunt trombogene şi au deci efectul invers  dozelor ponderale [27].

 Reproducem graficele* pentru Trombozarea arterială (fig 1), Agregarea plachetră / velocitate ( fig.2), Agregarea plachetară / amplitudine (fig 3) şi Numărul de emboli (fig 4) folosind diluţii succesive de aspirină. Nu numai că dozele ultramoleculare de aspirină au efect ci acest efect nu este uniform, el crescând la15 şi  30 CH faţă de diluţiile mai mici.

     O altă serie de cercetări fundamentale foarte laborioase şi sofisticate tehnologic, conduse de peste 10 ani  de B.Bonavida şi Morimoto, de la Universitatea California din Los Angeles, au cercetat influenţa dozelor foarte mici   asupra activităţii biologice antimitotice a unor substanţe toxice,  cunoscute că au aceste proprietăţi ( cis-platina, adryablastina, Tumor Necrosis Factor şi Toxina difterică). Aceste studii au arătat că anumite substanţe prezintă în doze foarte mici efecte diferite decât cele cunoscute la doze mari. Este vorba de o veritabilă farmacologie diferită, care nu este doar o reproducere la scară a celei în doze toxice [28]. Studii care au observat efectele preparatelor homeopatice de Phytolacca şi Histaminum asupra secreţiilor citokinelor  au arătat că „ acestea pot influenţa expresia unor receptori membranari ai monocitelor. Este clar că aceşti receptori sunt mediatorii unor reacţii imunologice şi că ei sunt importanţi în regularizarea răspunsului imunitar” [29]

     În anii 90, în India, Bangladeş şi Bengalul de vest  a avut loc o mare contaminare cu arsenic a apelor continentale care a dus la o adevărată calamitate, cu apariţia a numeroase intoxicări în rândul populaţiei. Există puţine metode cunoscute ca fiind capabile să elimine arsenicul din organism şi una dintre ele - care a fost folosită în India - este aceea de a administra Arsenicum album  homeopatic. Primele studii asupra eliminării arsenicului prin preparatul să homeopatic au fost efectuate de Andre Cier şi Jeau Boiron, în 1962, şi în ciuda timpului ele nu doar că rămân valabile, rezultatele fiind reproduse şi continuate în 1987 de Cazin J.C şi colab [ 30],  ci  şi-au dovedit şi importanţa practică. În acest studiu după ce şobolani au fost intoxicaţi cu arsen marcat , li s-a administrat, în injecţie intraperitoneală o singură doză de  Arsenicum album  7 CH şi apoi s-a monitorizat eliminarea urinară şi fecală de arsenic. Cei 30 de şobolani trataţi cu Arsenicum album 7CH au eliminat, în primele 8 ore de la injecţie cu 40% mai mult decât cei 30 de şobolani din grupul martor, care au primit apă dinamizată 7 CH. La şapte zile, „ o diferenţă semnificativă în concentraţia de arsenic a fost observată „  în cele două loturi, mult mai mică în lotul tratat homeopatic faţă de martor, ceea ce dovedeşte capacitatea Arsenicum Album  homeopatic de a mobiliza şi elimina arsenicul din organism.      

 Teoria Holografică şi teoriile complexităţii

Este evident că, în ciuda evidenţelor clinice şi a unor evidenţe ce provin din cercetarea fundamentală de chimie fizică, deocamdată nu există un cadru teoretic acceptabil pentru a depăşi acest impas. Problema diluţiilor ultramoleculare este una dintre cele provocatoare, nu numai strict pentru medicină ci pentru întreaga ştiinţă modernă. Un răspuns la această problemă ar putea revoluţiona multe dintre aşa numitele acceptanţe ştiinţifice ( aspecte considerate de la sine înţelese) şi ar putea fi  cauză pentru o nouă paradigmă ştiinţifică. Una dintre cele mai ademenitoare teorii care ar putea să explice fundamentele realităţii diluţiilor ultramoleculare este  teoria holografică [31]ce îşi are punctul de plecare în fizică cuantică şi a fost enunţată de  Bohm. În holograme,  de pe orice suport în care au loc interferenţe ale imaginii unui obiect ( după ce acesta a fost scanat cu un fascicul laser divizat )se  poate reconstitui imaginea tridimensională a obiectului ( la o citire cu alt fascicul laser)  iar orice punct de pe acest suport conţine întreaga imagine a acelui obiect, chiar dacă suportul este fragmentat în bucăţi. Implicaţiile din lumea subatomică ale acestui fenomen au fost puse în evidenţă de cercetările lui Aspect. Acesta a reuşit să demonstreze că două particule care au aceeaşi origine, dar care pleacă în direcţii diferite, păstrează în permanenţă o legătură informaţională între ele ce se manifestă indiferent de distanţa care le desparte, având mereu acelaşi unghi de polarizare faţă de locaţia iniţială. Particulele se comportă ca şi cum ar „ştii una de alta”;  dar , pentru ca o informaţie să poată circula între ele, ea ar  trebuie să se facă cu o viteză mai mare decât viteza luminii, ceea ce este considerat imposibil (  paradoxul lui Aspect). De aceea s-a presupus o conexiune non-locativă între ele, faptul că ele păstrează mereu informaţia iniţială, care,  indiferent de distanţă, le permite să funcţioneze în virtutea întregului din care au provenit. În mod similar, diluţiile ultramoleculare homeopatice, deşi se află la o „distanţă” de 10n diluţii faţă de tinctura mamă, păstrează tot într-un mod non-locativ, informaţia iniţială.

Experienţe efectuate cu plasmă ( care este un flux continuu de electroni) au arătat că electronii ce o compun se comportă ca un întreg care poate „tapeta”, mulându-se pe  suprafaţa asupra căreia sunt proiectaţi, ca şi cum ar avea memoria întregului. Există multe alte experimente şi date paradoxale ( inclusiv asupra dublului caracter particulă-undă a particulelor elementare) care pun serios în discuţie teoriile fizice în general şi care poate, în viitor, să devină o bază de explicaţie a felului în care se păstrează efectul diluţiilor homeopatice.

O altă apropiere teoretică faţă de homeopatie se poate face prin cadrul oferit de teoriile sistemelor dinamice şi ale complexităţii. Într-un articol de Bellavite, din 2003 din Homeopathy[69] se arată că „unele modele şi date experimentale din teoria complexităţii pot susţine afirmaţiile paradoxale ale principiului similia şi a efectelor dilutie/dinamizare…Principalele trei proprietăţi ale sistemelor complexe: non-linearitatea, auto-organizarea şi dinamicitatea nu doar că se adaugă înţelegerii fundamentelor homeopatiei dar şi pun în lumină noi direcţii pentru experimente şi căutări teoretice” 

          Ceea ce este totuşi evident în legătură cu homeopatia este faptul că:

 fenomenele sunt de natură informatică, implicând transmiterea succesivă a unor informaţii din partea substanţei solvite pe un suport ( solvent)  şi implicit o memorie care poate fi stocată şi reactualizată. În plus, această memorie poate trece de pe un suport pe altul (apă lactoză pentru preparatele C şi D şi apă –lactoză - apă în cadrul diluţiilor LM) fără ca principalele ei calităţi să fie afectate. 

apa este suportul preferenţial pentru transmiterea informaţiei, deşi nu este singurul ( lactoza este de asemenea suport pentru remedii, dar apa este solventul cel mai utilizat). Apa este capabilă să formeze un număr aproape infinit de configuraţii spaţiale complexe (clatraţi ce formează latice sau reţele, cadre, structuri reticulare) în funcţie de substanţa solvită şi de condiţiile fizice. Pe de altă parte molecula de apă este un dipol, ceea ce , în principiu ar permite stocare de informaţie ( similar cu siliciul). Momentul experimentului  lui Benveniste din 1988 a fost depăşit , date mai recente par să dovedească faptul că totuşi soluţiile ultramoleculare apoase sunt capabile să provoace efecte. Mai multe  experimente ( studiu multicentru) efectuate cu soluţie ultramoleculară de histamină de către M.Ellis şi de către foşti colaboratori a lui Benveniste ( Belon & all)  au dovedit că această soluţie a avut efect asupra degranulării mastocitelor astfel că s-a dovedit că există o „memorie a apei”. 

sunt fenomene submoleculare, pentru că este vorba de trecerea dincolo de pragul molecular reprezentat de numărul lui Avogadro

sunt fenomene holistice, fiecare picătură de remediu conţinând potenţial informaţia întregului remediu

 Cercetarea în homeopatie

         Comparativ cu multitudinea aproape de necuprins a studiilor de cercetare fundamentală şi clinică  din alopatie, în homeopatie, cercetarea poate fi considerată, pe ansamblu, modestă. Ca bibliografie generală, ce ar cuprinde toate studiile homeopatice care să satisfacă cerinţele ştiinţifice,  din ultimii 50 de ani, acestea abia dacă ar putea egala bibliografia unor subiecte minuscule din alopatie, de exemplu bibliografia asupra efectelor cobaltului, ce are mai multe mii de titluri, din care sute sunt doar studiile de laborator, pe animale sau pe celule.

Există o evidentă discrepanţă între amploarea literaturii homeopatice ce se adresează doar comunităţii practicienilor acestei discipline şi numărul totuşi redus de studii ( cantitativ şi calitativ) prin care aceasta se adresează comunităţii ştiinţifice în general. Astfel, există multe rapoarte clinice ale unor cazuri tratate  homeopatic, provinguri, cărţi de Materia medica sau articole teoretice dar cele mai multe dintre acestea nu prezintă decât interes „  intra-homeopatic”, în interiorul comunităţii clinicienilor homeopaţi, mai ocupaţi cu tratarea pacienţilor lor decât cu cercetări care să îi justifice în faţa comunităţii ştiinţifice. Aceasta a  şi dat caracterul oarecum închis al homeopatiei, în care s-a comunicat mai bine în interior , în cadrul unor cercuri de cunoscători, de obicei practicieni şi clinicieni,  decât în exterior, cu restul comunităţii medicale şi, mai larg,  cu cea ştiinţifică. Oricum, nu trebuie neglijat că ani de zile homeopatia a fost un „ frate proscris” de către alopatie, rejetată  adeseori cu furie; şi inevitabil, conducând şi la o contrareacţie, aceea de rejet a alopatiei din partea homeopaţilor.  Mulţumită cu propriile percepte, (ce par perfect raţionale celor care se apleacă asupra studiului lor), adeseori homeopatia s-a limitat doar să le ducă mai departe şi să construiască pe baza acestora fără să se mai întrebe asupra fundamentelor şi fără să caute să le dea o acceptare largă.  De altfel zonele de cercetare în interiorul homeopatiei – legate de alegerea remediului corect, potenţă, posologie, agravările homeopatice, noile remedii, noile boli ş.a.m.d. – sunt extrem de întinse şi ele necesită studiu serios şi au absorbit mult ( dacă nu în totalitate) din energia celor mai serioşi cercetători din homeopatie. La aceasta a contribuit poate şi primul paragraf din Organonul lui Hahnemann „  cea mai mare şi singura datorie a unui medic este aceea să vindece” ( şi nu să facă teorii)  care se repetă la toate cursurile de homeopatie şi care a dus mai degrabă la o aplecare asupra problemelor practicii clinice, în care întrebarea CUM ? este cea mai importantă, decât asupra problemelor generale de teorie, în care se pune  întrebarea DE CE?

O privire de ansamblu asupra cercetărilor din homeopatie din ultimii 20 de ani pare să contureze următoarele direcţii, din care primele trei sunt cercetări în interiorul homeopatiei iar următoarele privesc statutul ştiinţific al acestei discipline:

1. Efectuarea unor noi provinguri, cu noi remedii ( acesta este un subiect foarte vast asupra căruia vom reveni cu o sinteză în numărul următor de revistă).

2. Căutarea unor noi fundamentări teoretice pentru întregul domeniu al practicii homeopatice. Au fost propuse câteva modalităţi noi, să le numim „ ne-ortodoxe” de abordare a cazurilor clinice. Două nume sunt mai cunoscute în această direcţie : Jan Scholten [32,33 ], care a încercat o privire de ansamblu asupra tabelului periodic al elementelor şi mineralelor; şi Rajan Sankaran  [34], care a încercat o redefinire a teoriei miasmelor prin lărgirea numărului şi a domeniilor lor de definiţie. Este de remarcat că aceste două domenii de cercetare încearcă să aducă metoda deductivă în homeopatie ( care, în preceptele ei clasice a fost eminamente o metodă inductivă).

3. Rapoarte clinice ale unor cazuri vindecate, fie cu remedii „noi” fie ale unor boli „noi”. Multe dintre aceste rapoarte reprezintă frumoase ilustrări ale metodei homeopatice dar, de obicei, este vorba fie de cazuri singulare ( descrise cu mare acurateţe şi mult rafinament din punct de vedere al gândirii homeopatice) fie de două-trei cazuri ceea ce, ca exemplu, sunt ilustrative şi confirmă homeopatia, dar care nu pot servi ca o bază asupra unor cercetări clinice în sensul modern al cuvântului.

4. Cercetări clinice asupra unor entităţi nosologice ( boli, sindroame) bine definite, aşa numite trial-uri clinice. După cum se va arăta mai departe,  un număr mare dintre acestea nu îndeplinesc standardele clinice din alopatie ( motiv pentru care sunt susceptibile să nu fie luate în seamă de meta-analize independente). În ultima vreme există totuşi din ce în ce mai multe studii homeopatice de înaltă calitate care dovedesc că cercetătorii au devenit deja conştienţi asupra problemelor de comunicare şi design al studiilor, şi, în consecinţă, şi numărul celor care dovedesc eficacitatea homeopatiei este semnificativ în creştere.

5. Cercetare fundamentală în domeniul diluţiilor ultramoleculare. Despre acestea  se vorbeşte în continuare şi, aici, în ciuda unor rezultate meritorii, lucrurile sunt abia la început.

Dar există şi zone de cercetare din exterior ale homeopatiei ce ţin de fizico-chimie  şi care sunt absolut necesare pentru ca această disciplină sa capete un fundament teoretic solid, care să fie mai larg decât propriile principii, astfel încât ea  să revină onorabil în cadrul disciplinelor medicale normale şi să progreseze în mod coerent cu ansamblul ştiinţific al timpului.

Problema surselor de finanţare în cercetarea homeopatică.

        La ora actuală cercetarea fundamentală este o activitate care necesită echipamente şi materiale de înaltă tehnologie, personal foarte calificat, timp în care să nu existe presiunea rezultatelor şi multe resurse financiare. În medicină, cercetarea fundamentală se desfăşoară în institute de cercetare, care posedă sau pot accede la aceste resurse:

institute academice ce funcţionează în cadrul universităţilor

institute private care colectează fonduri fie de la firme fie de  la institute caritabile nonprofit

institute de stat care folosesc fonduri publice, alocate de stat.

institute de cercetare de pe lângă companiile  de medicamente

          Dintre aceste patru tipuri de instituţii, cele mai mari resurse le au companiile de medicamente, care, dat fiind faptul că sunt instituţii lucrative, interesate direct să investească în cercetare ( mai ales în cercetarea care să le aducă profit direct - cum este studiul propriilor medicamente - sau care să ducă la descoperirea unor medicamente asupra cărora să deţină patentul ). În afara acestor fonduri, alocate direct propriilor institute de cercetare, companiile mai finanţează şi  grant-uri ce se desfăşoară fie în instituţiile academice, fie în institutele particulare, pentru că acestea, din motive legislative sau de prestigiu, au nevoie şi de confirmări neutre ale propriilor cercetări asupra medicamentelor. O bună parte dintre fondurile de cercetare clinică,  a efectului unor medicamente asupra diferitelor boli, au, direct sau indirect, această origine.

 Din acest punct de vedere, întreprinderile farmaceutice homeopatice nu se pot compara cu cele alopatice, din mai multe motive:

-         marea majoritate a medicamentele homeopatice nu permit patent sau licenţă ( nu poate exista licenţă asupra Belladona, Chamomilla sau Sulphur) deci firmele nu pot câştiga în exclusivitate din producerea sau comercializarea unui produs în care să investească unilateral predominant şi care să ramburseze investiţia. Excepţia o constituie aşa-numitele „complexisme” sau „specialităţi” care sunt în general combinaţii de remedii patentate şi comercializate ca atare ( de ex; Zeel P, Paragrip etc), dar care, în general au o utilizare mai redusă comparativ cu aceea a remediilor unitare. De aceea nici investirea în efectuarea unor studii specifice unor remedii ( în fond nespecifice unei firme sau alta)  nu are efect imediat asupra profitului.

-         remediile homeopatice sunt mult mai ieftine decât cele alopatice, ceea ce face ca şi fondurile colectate prin vânzarea lor să fie mai reduse

-         în general nu-şi pot permite să aloce fonduri în cercetare decât câteva companii „ mari” homeopatice ( Boiron, Weleda ş.a.) , dar care, comparativ cu marile companii alopate sunt, din punct de vedere financiar, sărace.

        În al doilea rând, în aproape toate  instituţiile academice de medicină ( cu câteva notabile excepţii, dar şi în acelea homeopatia este o disciplină facultativă sau inclusă în categoria mai mare a „medicinii complementare”) , homeopatia nu este o disciplină de studiu care să aibă catedre permanente; deci nici profesori care să gireze efectuarea unor studii ştiinţifice şi nici posibilitatea de a atrage grant-uri de cercetare; din această cauză nu există nici o emulaţie asupra acestui subiect în mediile academice şi, în consecinţă,  nici interesul  universitarilor de la alte catedre să  facă studii despre homeopatie, pentru că, în general fiecare catedră efectuează studii în propriul domeniu.  Susţinerea unor cercetări într-o disciplină care este considerată încă de către mulţi universitari „incertă ” este, în aceste condiţii,  aproape imposibilă.  Acolo unde există însă instituţii academice puternice  de învăţământ homeopatic ( cum sunt Facultăţile de homeopatie din Anglia), acolo se şi face cercetare serioasă.

       În general însă, nici instituţiile academice, nici cele private nu sunt interesate de efectuarea unor cercetări în homeopatie. Instituţiile private nu sunt interesate de homeopatie din acelaşi motiv financiar, pentru că nu găsesc sponsori sau finanţatori pentru astfel de cercetări.

        În cea ce priveşte marile instituţii  nonprofit sau fundaţii care adună surse imense financiare de la publicul larg prin colecte publice, acestea sunt în general orientate pe anumite diagnostice ( cancer, SIDA, MS, Diabet, etc.) care au o rezonanţă şi un impact mai puternic asupra publicului larg.

  Problema studiilor clinice

În principiu există patru  mari categorii de tipuri de studii clinice în homeopatie:

-         studii clinice pe voluntari sănătoşi ( aşa numitele provinguri sau cercetări patogenetice)

-         studii clinice care compară eficacitatea unor remediu faţă de placebo

-         studii clinice care iau în considerare personalizarea terapeutică.

-         meta-analize care evaluează efectul homeopatiei grupând rezultatele studiilor individuale.

  Meta-analizele

            Din pricina marii probleme teoretice a diluţiilor ultramoleculare, au existat numeroase voci care au argumentat că efectul remediilor homeopatice nu este decât pur placebo. Pentru a elucida acest aspect, începând din anii 90 s-au efectuat mai multe meta-analize a rezultatelor diverselor studii clinice asupra homeopatiei. Primele meta-analize ( cum a fost cel publicat în 1990 în Review of Epidemiology)  păreau să argumenteze efectul placebo, vindecările din homeopatiei punându-se pe seama aşa numitelor „remisiuni spontane” iar rezultatele favorabile fiind considerate ca fiind viciate de „intervenţia prea multor variabile”, clişee oarecum răuvoitoare pe care le auzim  şi astăzi în gura potrivnicilor homeopatiei ( ce se numesc elegant doar „sceptici”).

O primă meta-analiză serioasă a fost  publicată în 1991 de Kleijnen [35]şi colaboratorii în British Medical Journal, care, au investigat timp de trei ani,  107 studii clinice controlate. Cu toate ca autorii afirmă „deşi sunt multe excepţii, cele mai multe dintre aceste studii sunt de o foarte slabă calitate, numărul studiilor care au dat rezultate pozitive a fost semnificativ mai mare faţă de cele negative”  ( 81 faţă de 24).

De-a lungul timpului  lucrurile s-au mai nuanţat, astfel că de-acum faimoasa meta-analiză a studiilor clinice homeopatice controlate cu placebo, publicată  de Linde & all în Lancet, în 1997  [36] , avea să adopte o atitudine mai permisivă şi  să enunţe că „ rezultatele meta-analizei noastre NU ( s.n.) sunt compatibile cu ipoteza că efectele clinice ale homeopatiei sunt datorate în întregime efectului placebo”  dar că „ cu toate acestea nu am găsit suficiente evidenţe în aceste studii că homeopatia ar fi eficace în o condiţie clinică anume; de aceea este necesară o cercetarea riguroasă şi sistematică în homeopatie în continuare”, cu alte cuvinte este cert că homeopatia are efect în general dar nu au fost găsite  cu certitudine anumite boli în care ar fi indicată. În studiul lui Linde au fost identificate 186 de studii clinice din care 26 de înaltă calitate şi concluzia generală a arătat superioritatea homeopatiei faţă de placebo ( odds ratio = 2.45; peste 1 acest raport este pozitiv, cu alte cuvinte, mai eficace decât placebo). În partea de discuţii autorii arată că suspiciunea cum că studiile analizate ar fi gravate de dorinţa de a da rezultate pozitive, deşi poate fi întotdeauna considerată, este foarte redusă. Pentru a nega evidenţa rezultată din meta-analiză autorii au calculat că ar trebui să existe mai multe sute de studii care să infirme eficacitatea homeopatiei faţă de placebo. De asemenea ei au arătat că, per ansamblu, proporţia studiilor de foarte înaltă calitate nu este semnificativ mai scăzută decât a celor de foarte înaltă calitate făcute pentru alte tipuri de medicaţie; dar tonul general al concluziei a fost doar moderat favorabil. Replicile partizanilor homeopatiei  nu au întârziat să apară; de exemplu Dean M. publică  un răspuns în pune întrebarea dacă în meta-analiza din Lancet sunt mai multe obiecţii decât obiectivitate?. [37]

Un alt studiu meta-analitic, efectuat de Homoeopathic Medicine Research Group (HMRG) şi publicat de  Cucherat  & all, într-un prestigios jurnal de farmacologie   clinică [38] a arătat că,  din 184 de studii analizate parcurgând principalele baze de date disponibile,  numai 17 studii clinice au îndeplinit în totalitate criteriile de calitate impuse pentru a fi luate în considerare, restul fiind excluse din motive de „design şi raportare” ( adică studii dublu orb, controlate, randomizate). Acest procent, de sub 10% arată cât de puţin pregătită era la momentul respectiv comunitatea homeopatică pentru a face faţă rigorilor studiilor clinice general acceptabile  dar şi , poate în aceeaşi măsură, cât de puţin era dispusă cercetarea după principii alopatice să accepte alte modele de design a studiilor clinice decât cele de testare a medicamentelor alopatice. Deşi în unele dintre aceste studii rezultatele homeopatiei au fost mai  mari decât cele cu placebo, totuşi numărul total al participanţilor în aceste 17 studii,  a fost prea mic, 2 617 pacienţi, pentru a putea permite o concluzie de mare certitudine „ există evidenţe că tratamentele homeopatice sunt mai  eficace decât placebo; cu toate acestea puterea acestei evidenţe este mică din cauza slabei calităţi metodologice ale acestor studii. Este  necesară efectuarea în continuare a unor studii de înaltă calitate pentru a confirma aceste rezultate”.

         Aceste meta-analize au scos însă în evidenţă câteva din problemele de metodologie defectuoasă  a  multor studii homeopatice dar, lucru notabil relevat  în meta-analizele din ultimul timp, numărul studiilor clinice de înaltă calitate este în creştere semnificativă.

Pe de altă parte aşa-numitele rigori ale studiilor controlate dublu orb ce se folosesc în alopatie ( în care se testează   o substanţă versus placebo într-o anume boală ) sunt într-o opoziţie de principiu cu homeopatia. În homeopatie principiul individualizării remediului în funcţie de sensibilitatea pacientului şi simptomatologia PARTICULARĂ lui sunt esenţiale.

           Pentru a simplifica lucrurile s-au efectuat mai multe studii în care un remediu era folosit pentru o condiţie, versus placebo, dar aceste studii nu reflectă domeniul real al practicii homeopatice clinice, unde, pentru un acelaşi diagnostic pot fi folosite ( şi este necesar!) remedii diferite în funcţie de criteriile proprii de alegere ale remediului potrivit. Aici este o problemă de principiu: nu se poate efectua un studiu corect asupra homeopatiei clinice decât dacă se respectă regulile de prescriere corectă, care reguli fac ca remediul administrat să fie eficace la cazurile considerate conform principiului individualizării. Cum se pot face studii asupra eficacităţii unei discipline clinice dacă se ignoră tocmai principiile fundamentale ce o fac eficientă? Este ca şi cum s-ar studia eficacitatea unor medicamente cu tropism intestinal luând drept criterii de eficacitate pulsul, tensiunea arterială, ş.a. care ţin de domeniul cardiologiei. Or, studiile care au folosit mai multe remedii ( conform individualizării homeopatice) sau care nu au fost dublu orb ( ceea ce presupune ca nici medicul nici pacientul să nu ştie dacă substanţa este activă sau placebo) ci doar simplu orb ( pacientul nu ştie dacă ia remediu sau placebo) au fost în general excluse din aceste meta-analize. Situaţia specială de care trebuie să ţină seama cercetarea remediilor homeopatice este aceea că între remedii şi boli nu există relaţii stricte bilaterale ; pentru aceeaşi boală este posibil ( şi probabil) ca indivizi diferiţi să beneficieze de acelaşi remediu; iar, pe de altă parte acelaşi remediu poate fi utilizat pentru patologii diferite. De asemenea studiile asupra eficacităţii homeopatiei trebuie să ţină seama şi de faptul că pentru acelaşi individ este posibil ca remediul să trebuiască schimbat pe măsura evoluţiei simptomatologiei. 

     Nu mai puţin adevărat este şi faptul că până spre începutul  anilor 90 nici comunitatea homeopatică nu a făcut decât puţini paşi spre a se apropia de rigorile ştiinţifice general acceptate ale studiilor clinice. Cele mai multe studii sau rezultate clinice raportate au fost orientate spre comunitatea homeopatică, detaliindu-se mai mult asupra motivelor care au dus la prescrierea unor remedii ce s-au dovedit eficace şi mai puţin asupra entităţilor nosologice tratate sau asupra corectitudinii evaluărilor rezultatelor conform standardelor medicinii „oficiale” . Acest tip de rapoarte clinice, care în ultimă instanţă se bazează pe încrederea comunităţii căreia i se adresează,   au dus la îmbogăţirea domeniului homeopatiei ( aducând date clinice care au confirmat remediile în unele boli) dar nu au convins scepticii şi nici nu au contribuit în vreun  fel la deschiderea alopatiei spre homeopatie. Cele două discipline s-au dezvoltat separat şi oarecum independent una de cealaltă, încercările de stabilire de punţi între ele semănând mai degrabă cu un dialog al surzilor. Chiar şi acum, majoritatea studiilor homeopatice se adresează doar comunităţii homeopatice, ignorând acceptanţa sau refuzul alopatiei, dar contribuind la rafinarea metodelor specifice homeopatie de investigaţie şi tratament al cazurilor. Or, din poziţia de outsider pe care o are homeopatia la ora actuală era de aşteptat ca paşii consistenţi înspre dovedirea eficacităţii să vină din partea ei. Este ceea ce s-a întâmplat  în general în anii din urmă, datorită eforturilor demne de admiraţie ale unor cercetători.

 Studiile clinice pe entităţi nosologice 

          O altă categorie de studii efectuate asupra homeopatiei sunt trial-urile clinice, în care, după metodologii şi protocoale diverse se testează eficacitatea remediilor homeopatice fie faţă de placebo, fie faţă de alte medicamente, în diferite afecţiuni. Dintre acestea, cele care au cel mai mare prestigiu în lumea medicală contemporană sunt studiile controlate, în dublu orb; o bună revizie a acestora au făcut-o Linde în Journal of  Alternativ Complementary  Medicine. 1998 [ 39] şi Foley şi colab, în anul 2000 în  British Medical Journal.  [41] studii care, ca de obicei, au stârnit aprigi controverse. Folosind teoria complexităţii, Hyland şi Lewith [40] au încercat să explice de ce rezultatele trial-urilor homeopatice pot avea rezultate oscilatorii, dar că, în general aceste rezultate teoretice, nu afectează în mod direct practica homeopatică. Un articol recent publicat  de T. Whitmarsh în Homeopathy  pune în discuţie tocmai tipul de cercetări clinice care ar trebui să se facă mai mult în homeopatie şi care ar fi modalitatea cea mai eficace de a evalua efectele remediilor: În studii clinice controlate, cu distribuţie întâmplătoarea sau în studii „ de ieşire” ( outcomes studii) [67] 

 

          Un studiu controlat şi dublu orb, efectuat David Reilly & all şi publicat în August 2000 în BMJ [42]  pe 50 de pacienţi în legătură cu eficacitatea extractului de polen versus placebo în rinitele alergice, a demonstrat o eficacitate semnificativă statistic în ceea ce priveşte fluxul aerian nazal  între cele două grupuri testate (p=0,0001). De asemenea, studiul a mai arătat o agravare iniţială semnificativă a grupului tratat homeopatic ( 19% faţă de 3% în grupul cu placebo) şi o reducere a simptomelor la auditul extern de 28% versus 3% în favoarea homeopatiei. Studiul a fost repetat de 4 ori,  cu alţi subiecţi dar cu aceleaşi rezultate. Studii cu alţi alergeni,  care în final au ajuns să cuprindă mai multe sute de subiecţi, au arătat rezultate similare, respectiv o evidentă eficacitate a homeopatiei versus placebo. A fost un bun început.

În 2004 , la BBC, a avut loc o discuţie mai generală asupra homeopatiei, la care au participat mai mulţi invitaţi, printre ei şi David Reilly şi un medic  veterinar ce trata exclusiv homeopatic. După ce moderatorul l-a prezentat pe D. Reilly ca fiind un  medic educat în medicină convenţională:

 DAVID REILLY: Singurul element de controversă ( pentru studiul cu polen preparat homeopatic) era că preparând polenul prin metode homeopatice, se ajunge la un punct în care nu mai există nici o moleculă din materia de  la început. Eram convins la început că aceste medicamente diluate erau placebo…

 MODERATORUL : David Reilly a recrutat 35 de pacienţi cu febră de fân. Jumătate dintre ei au primit remediu homeopatic preparat din polen, o altă jumătate au primit placebo, pastile din lactoză. Nici unul dintre ei nu ştia ce conţin pastilele.

DAVID REILLY : Spre şocul nostru colectiv, în mod foarte clar s-a dovedit un rezultat: cei care au primit medicaţia au avut o reducere semnificativă a simptomelor faţă de cei care au primit placebo. Conform datelor rezultate, remediul a acţionat.

 MODERATORUL: Pentru a fi absolut riguros, Reilly s-a decis să repete studiul şi a obţinut aceleaşi rezultate. Apoi a mers mai departe şi a testat diferite tipuri de alergii. Din nou rezultatele au fost pozitive dar, în ciuda acestor studii, cei mai mulţi dintre oamenii de ştiinţă refuză să creadă în cercetările lui.

DAVID REILLY: Mi-a devenit clar că, în anumite minţi, nici 100 sau 200 de studii nu pot schimba încorsetarea  mentală. Aşa că sunt sceptic: dacă nici 200 nu o pot schimba, nu cred că 400 ar modifica ceva.

 MODERATORUL : Motivul pentru care cercetarea a fost refuzată a fost faptul că nu există o explicaţie ştiinţifică a concluziilor la care a ajuns. Scepticii au arătat spre problema cheie: nu există încă nici o dovadă că ceva care este de fapt apă pură poate acţiona în mod actual.

Paradoxal este insă faptul că, deşi aceste studii au dovedit statistic şi clinic eficacitatea homeopatiei în general   totuşi, polenul ca atare este un remediu puţin utilizat de homeopaţi pentru a-şi trata pacienţii, fiind preferate remedii prescrise după propriile reguli ale homeopatiei, care au o eficacitate cu atât mai mare cu cât fiecare caz este mai bine individualizat. Acest fapt  vădeşte o dată în plus diferenţa  între metodologia abordării alopatice şi homeopatice. Din punct de vedere metodologic este incorect să se evalueze o disciplină căreia îi sunt negate fundamentele. Este greu de evaluat o serie de fapte dintr-o anumită paradigmă folosind drept criterii preceptele altei paradigme. În aceste studii homeopatia este, de la bun început, minimalizată, chiar negată în bună parte ; nu este posibil să ceri unui cal să câştige o cursă după ce îi legi două  picioare; singurul lucru ce se poate demonstra în atari condiţii este faptul – bine ştiu de toată lumea – că un cal poate alerga. Or, pentru a face studii clinice fiabile este necesar ca remediile testate să fie administrate CORECT din punct de vedere homeopatic, să existe certitudinea (eventual  confirmată de mai mulţi prescriptori cu experienţă) că remediul este corect pentru fiecare individ şi de asemenea  că diluţia este corectă pentru fiecare caz; în aceste condiţii homeopatia ar fi evaluată in esenţa ei şi nu obligată să se conformeze unui pat al lui Procust, în care nu are cum să dovedească nimic.

       Aici există un alt aspect care diferă paradigmatic în homeopatie faţă de alopatie. În alopatie se poate face o evaluare a unui medicament într-o anume boală ( pentru a testa dacă acel medicament are efect împotriva acelei boli), apoi al altui medicament în altă boală ş.a.m.d. Marele edificiu alopatic poate fi construit piesă cu piesă, din bucăţi, părţile dovedite valabile rămân, cele neviabile sunt eliminate. Homeopatia nu poate fi evaluată corect folosind doar anumite părţi ale ei, pentru că asta înseamnă să i se nege fundamentele, respectiv principiul individualizării. La fel cum simptomele homeopatice au fost obţinute de la cei mai sensibili dintre probatori ( un număr redus dintre cei care efectuează un proving)  la fel şi eficacitatea tratamentului homeopatic ţine seama de sensibilitatea individuală la unul sau altul dintre remediile indicate pentru o anumită condiţie. 

De aceea studiile clinice care ar fi corecte din punct de vedere homeopatic ar trebui să considere TOATĂ  homeopatia, remediul curativ fiind ascuns în această totalitate din care trebuie descoperit, după principiul individualizării şi administrat corect. Este un alt aspect ce ţine de paradigma holistică a homeopatiei. Din punct de vedere alopatic, această aserţiune nu stă în picioare: remediile ar trebui testate pe rând, câte unul pentru o singură boală, urmând ca studiile să arate care remedii sunt şi care nu sunt eficace în boala respectivă. În acest mod, în urticarie, ar trebui testate pe rând, Apis, apoi Urtica, apoi Sulphur, ş.a.m.d. singurul criteriu de testare fiind diagnosticul alopatic cu elementele-i binecunoscute.  Pentru ca aceste studii să fie totuşi valabile şi să respecte norme metodologice corecte, criteriile pentru selectarea loturilor ar trebui  să fie foarte unitare; respectiv în grupul de urticarie în care se testează Apis, să fie fixate drept condiţie prealabilă de includere în grupul testat o serie de simptome care NU ţin doar de urticarie ci şi de sensibilitatea la Apis ( edemul rozat, lipsa setei etc.). În afara precizării acestor criterii homeopatice de includere în lotul de studiu, faptul că o diluţie dintr-un remediu s-a dovedit ineficace la anumiţi indivizi, într-o anumită afecţiune,  nu este automat şi o dovadă că o altă diluţie, mai bine aleasă, nu ar avea eficacitate. Toate aceste precizări ( de remediu, de diluţie , de posologie) sunt cele fac parte din arta prescrierii homeopatice şi ocupă nenumărate pagini de homeopatie. Dacă aceste lucruri de fineţe, ce duc la alegerea corectă a unui remediu homeopatic pentru o anumită condiţie şi la un anumit individ,  nu ar fi absolut necesare pentru a asigura succesul  terapiei homeopatice, întreaga literatură homeopatică ( ce se ocupă tocmai de regulile unei bune prescripţii) ar fi inutilă şi prescrierea remediilor eficace ar fi la fel de simplă ca şi prescrierea aspirinei pentru febră;  ceea ce evident, nu este cazul. Spre deosebire de medicamentele alopatice, care acţionează la nivel biochimic, de obicei blocând anumite procese, remediile alopatice sunt remedii reacţionale, ce pun în mişcare diferenţiat mecanisme de autoreglare a individului şi care acţionează asupra totalităţii acestuia în funcţie de sensibilitatea lui specifică. A testa un remediu pe un grup neselectat de pacienţi, este oarecum echivalent cu a testa capacitatea de alergizare a polenului la persoane care nu sunt alergice.  Fără să ţinem seama de aceste criterii pur homeopatice, orice studiu asupra homeopatiei riscă să devină viciat de inexactităţi care -  într-o disciplină care ţine seama într-atât de aspectele individuale -  pot deveni surse grave de eroare.   Numai dacă studiile ar ţine seama şi de aceste aspecte rezultatele lor ele  ar fi corecte pentru ambele discipline şi în beneficiul comunităţii ştiinţifice.

Un reproş constant în ceea ce priveşte studiile clinice asupra homeopatiei este faptul că puţine dintre ele au fost replicate. Există însă şi puţine excepţii notabile cum sunt studiile lui Ferley din 1989 replicat în 1998 de R.Papp , pe un număr impresionant de pacienţi, în legătură cu Oscilococcinum [43,44, 45 ] . Un studiu care s-a dorit o replică la cele ale lui D.Reilly, în care s-a investigat efectul polenului preparat homeopatic în astmul bronşic [46], nu a pus în evidenţă nici un efect al acestui preparat, dar studiul respectiv pare să fi fost grevat de serioase probleme metodologice. În primul rând, astmul bronşic este o condiţie clinică mult mai complicată decât rinita alergică, mecanismele ce duc la apariţia şi dezvoltarea simptomelor sunt complexe şi autoîntreţinute; de aceea şi specificitatea tratamentului homeopatic este mult mai mare şi în mod necesar atitudinea terapeutică este mai complexă. Folosirea numai a preparatului polen NU este o terapie homeopatică propriu zisă; practic a fost un studiu de izoterapie. În plus, Polenul nu este o terapie eficace în tratamentul unor episoade acute ( ce practician homeopat tratează oare astmul numai cu Polen potenţat?)  De asemenea, timpul de supraveghere a lotului a fost de numai 3 luni ceea ce, pentru terapia homeopatică a astmului, este puţin. Există şi studii care au infirmat anumite remedii în  condiţii ce păreau de la sine înţelese; aşa este cel efectuat de Vickers în legătură cu eficacitatea remediului Arnica C 30 în durerile musculare după un efort susţinut [47] . Totuşi, faptul că dacă C30  nu este eficace în această condiţie, nu înseamnă că homeopatia nu este eficace în această condiţie şi nici că o altă diluţie nu ar fi.

 Folosirea metodologiei alopate de studii clinice ( un medicament =o boală, în studii randomizate şi dublu orb) pentru studiile homeopatice a dus la cele mai multe rezultate  negative. În schimb  TOATE  studiile clinice  care au folosit o apropiere individualizată , mai proprie homeopatiei,  au avut rezultate pozitive. Studiile homeopatice permit mult mai greu metoda dublu-orb, pentru că medicul ( sau grupul de cercetători) trebuie să consulte pacientul şi să hotărască, dincolo de simplul diagnostic, ce remediu se potriveşte. Apoi lucrurile pot decurge în „orb” respectiv nici medicul nici pacientul să nu ştie dacă se administrează placebo sau remediul. Studii de calitate,  cu rezultate pozitive, care testează eficacitatea clinică a remediilor se conformează în general la două căi:

Studii care au folosit  pentru aceeaşi boală mai multe remedii individualizate. Aşa sunt cele două  studiile efectuate de J. Jacobs şi colab asupra diareii infantile [48,49]  care au arătat o diferenţă semnificativă statistic faţă de grupul martor.

Un alt studiu, recent, publicat în Rheumatology în 2004 de un grup de cercetători din Arizona, I.R.Bell şi colab. [50] asupra fibromialgiei a arătat „ utilizând un spectru larg de remedii şi doze LM flexibile, seriale, studiul a demonstrat că homeopatia individualizată este în mod semnificativ mai eficace decât placebo pentru a micşora punctele dureroase şi pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii şi sănătatea generală a persoanelor cu fibromialgie”. Studiul a replicat un studiu pilot anterior.  

Studii care folosesc un singur remediu pentru o anume afecţiune dar criteriile de includere în lotul de cercetat ţine seama de criterii ce individualizează boala. Aşa sunt studiile publicate  de P. Fisher şi colab. în anii 1986,1989 şi 1991, tot asupra fibromialgiei primare, dar în care lotul de studiu a fost particularizat de la început, fiind incluşi numai subiecţii care se conformau unor criterii prestabilite. Criteriile folosite pentru a forma un grup omogen au fost : durerea;  redoarea; disestezia muşchilor şi tendoanelor din zona centurilor şi membrelor; noduli şi puncte sensibile bine definite în aceleaşi regiuni; tulburări de somn. Din acestea, trebuia îndeplinite cel puţin trei criterii pentru includere. După constituirea grupului, pacienţii au fost trataţi de reumatologi nehomeopaţi, care nu au ştiut nimic despre natura substanţei folosite (  dublu orb)  Acestor pacienţi li s-a administrat Rhus Toxicodendron  6 CH.  Rezultatele au arătat o diferenţă semnificativă statistic în favoarea Rhus Tox. Pentru fiecare dintre cei patru parametri exploraţi: intensitatea durerii, calitatea somnului, starea generală şi numărul de puncte sensibile după tratament [51].  Din această categorie fac parte şi studiile lui D. Reilly.

Importanţa faptului că metodologia studiului ţine sau nu seama de individualizarea specifică a homeopatiei se poate vedea şi făcând comparaţie între două studii de calitate, ambele cercetând efectele homeopatiei asupra poliartritei reumatoide. Studiul lui P. Fisher şi D. L. Scott [52]  făcut cu dublu orb şi controlat, pe timp de trei luni, cu un număr limitat de remedii, conchide că homeopatia nu are efect în această boală. În schimb, studiile făcute de 1978 şi 1980 de R.G.Gibson, [53]  în simplu orb, pe timp de un an, după protocoale şi tehnici diferite, care au ţinut seama de individualizarea remediului în funcţie de caracteristicile pacienţilor, au dus la rezultate statistice net în favoare homeopatiei, atât faţă de placebo cât şi faţă de un lot tratat cu doze mari de acid salicilic. 100 de pacienţi care au primit placebo au fost comparaţi cu un lot de 54 cu tratament homeopatic, respectiv un lot de 41 de pacienţi trataţi cu doze mari de salicilaţi ( în medie 3,67grame de salicilat pe zi). Din grupul tratat cu homeopatie, 14 au renunţat la tratament pentru lipsa de eficacitate, 14 au estimat că deşi tratamentul homeopatic le adus ameliorare au încă nevoie şi de un tratament complementar dar în posologie inferioară celei anterioare iar  23 au putut renunţa complet la altă medicaţie râmând numai pe tratamentul homeopatic. În grupul tratat cu aspirină, 35 din cei 41 de pacienţi au renunţat înainte de un an din cauza efectelor adverse. 

Un alt aspect problematic, ce reflectă  nu numai o problemă de comunicare între alopatie şi homeopatie ci şi una ce ţine de strategia editorială este faptul că, în general, în revistele şi jurnalele de medicină alopate se publică mai mult articole negative şi, reciproc, în cele homeopate, mai mult articole pozitive, fiecare dintre părţi trecând cu multă uşurinţă peste argumentele celeilalte. Aceasta face ca cititorii revistelor de prestigiu alopatice să aibă păreri negative, pentru că „ directorii de opinie” care sunt aceste reviste le sugerează astfel de opinii, în pofida numeroaselor evidenţe de care ei nu ştiu. Pentru a-şi face însă o opinie corectă, lumea medicală ( indiferent de opţiunea editorilor) ar trebui să fie corect informată şi să cunoască ambele tipuri de poziţii. Aderarea la una sau alta dintre aceste metode nu este un fapt de „ credinţă”, cum s-a reproşat uneori homeopaţilor. Nu se pune problema dacă un medic „ crede sau nu” în homeopatie ci doar dacă este suficient informat pentru a lua o atitudine în cunoştinţă de cauză, conform propriei conştiinţe.  

Cred că, din discuţia de mai sus, se pot trage câteva concluzii în legătură cu cercetarea în homeopatie:

1.      Multe dintre cercetările clinice actuale asupra homeopatiei nu corespund standardelor general acceptate de  testare a activităţii unor substanţe. De aceea este necesar să se facă eforturi de îmbunătăţire a calităţii acestor studii pentru ca ele să fie acceptate de comunitatea ştiinţifică. De asemenea este necesar să se facă replicări multicentru ale acestor studii.

2.      Metodologia ( design-ul) studiilor homeopatice nu poate fi identică cu cea a studiilor alopatice.

3.      Pentru a efectua studii corecte asupra eficacităţii homeopatiei este absolut necesar ca metodele homeopatice de prescriere să fie corect îndeplinite, respectând principiul individualizării, atât pentru constituirea unor loturi semnificative cât şi pentru administrarea remediului potrivit fiecărui caz.

4.      Un remediu nu poate fi corect folosindu-se o singură diluţie, chiar şi în acelaşi lot, pentru că, pentru a fi eficace este necesar ca el să fie „ întru totul homeopatic”, deci şi diluţia să fie cea potrivită. În cazul testării unui singur remediu pentru o condiţie lotul trebuie selecta conform unor criterii homeopatice.

Problema provingurilor

În afara simptomelor ce provin din toxicologie sau din reacţiile adverse ale unor anumite substanţe folosite în alopatie,  simptomele ce se obţin în urma administrării unor substanţe pe indivizi sănătoşi, voluntari, ( experiment care este îndeobşte denumit  proving în toată literatura homeopatică)  este principala sursă a colecţiilor de simptome reprezentate de Materiile Medicale homeopatice. Este un subiect de cea mai mare importanţă pentru homeopatie şi istoria homeopatiei începe cu provingul efectuat de Hahnemann pe el însuşi cu coaja arborelui de chinchona ( china)  din care se extrage chinina.

Dacă datele de toxicologie se obţin mai mult sau mai puţin întâmplător, după publicarea Organonului lui Hahnemann, provingurile au căpătat statutul de cercetare sistematică şi specifică pentru homeopatie, pentru că pe ele se bazează prescrierea ulterioară a remediilor probate în diferitele afecţiuni. Un bun proving trebuie să dea simptome clare, specifice, pregnante şi de încredere.  Enunţiativ lucrurile sunt simple: o substanţă oarecare diluată este administrată unor probatori voluntari, aceştia notează toate simptomele apărute, simptomele apărute sunt adunate, selectate, sistematizate şi publicate.  În realitate însă, fiecare etapă din lanţul de mai sus este problematică[54].

Prima problemă care se pune este alegerea substanţei cu care se efectuează provingul. Primele substanţe care au fost cercetate în acest fel au fost substanţe folosite în doze ponderale în alopatie ( Nux vomica, Ipeca, Belladona, Sulf, Mercur, etc.) a căror efecte erau în doze ponderale erau binecunoscute. În materiile medicale primare, aceste efecte au fost preluate în întregime iar provingurile au reprezentat o completare specifică cu anumite simptome rezultate în urma experimentării  voluntare ale acestora. Apoi a urmat testarea unor  substanţe toxice, a unor veninuri ( cum a fost cazul celebrului şarpe Lachesis,experimentat de C. Hering) sau a unor substanţe de uz curent, săruri sau metale  ( cum este Natrium Muriaticum, clorura de sodiu), şi a foarte multe plante.

În ultimii 15  ani numărul de provinguri efectuate a fost foarte mare şi de o impresionantă varietate, dar o caracteristică aparte este faptul că s-au experimentat un număr mare de remedii de origine animală sau umană. Unele dintre aceste provinguri sunt perfect justificabile ( de exemplu, provingul de Scorpion făcut de fraţii Bartell, provingurile la ciocolată, diamant, plutoniu, hidrogen, făcut de J. Sherr) altele pot naşte însă serioase semne de întrebare, nu numai printre opozanţii homeopatiei (pescăruş, lebădă sau vulturul pleşuv).

            O problemă consecutivă este ce anume se potenţează pentru a obţine o suşă de proving. Dacă în privinţa plantelor sau mineralelor lucrurile sunt relativ simple, în privinţa remediilor animale există o varietate de origini. De exemplu, la provingul de Haliaeetus leucocephalus ( vulturul pleşuv)[55] – remediul a fost preparat dintr-o cantitate mică de sânge unei păsări în captivitate dintr-un centru de recuperare, după ce pasărea fusese  împuşcată într-o aripă. La provingul de Larus argentatus ( pescăruş) – remediul a fost preparat dintr-un fragment obţinut dintr-o aripă de pescăruş şi provingul a fost efectuat  de către Wilfried Fink[56]. La provingul  la radiaţii de calculator, granulele au fost lăsate câteva ore în faţa unui ecran de calculator în funcţie. La provingul unor remedii din categoria Lac ( lapte) uneori s-a folosit laptele de la un singur animal ( de ex. la Lac Equinum sau Lac Felinum) în altele s-a folosit laptele de la mai multe mame ( Lac Humanum) [57].

 O altă problemă majoră este aceea a diluţiei  folosite pentru proving. În marea majoritate a  provingurile de la începutul homeopatiei substanţele administrare probatorilor au fost fie în doze ponderale mici ( foarte aproape de cele toxice) fie în primele diluţii ( D1, C1 pană la C6). Scopul declarat al acestor provinguri a  fost acela de a observa acţiunea primară a substanţelor, cu alte cuvinte, efectul direct pe care acestea îl pot avea asupra subiecţilor. De asemenea, la diluţii mici, simptomele fizice şi cele fiziologice sunt importante şi, pentru că substanţele sunt aproape de dozele ponderale, repetabilitatea simptomelor este mare. Cu toate acestea şi la diluţii mici pot apare importante simptome mentale ( de exemplu halucinaţiile la Stramonium sau Belladona, sau convulsiile la Nux Vomica). În a şasea ediţie a Organonului, Hahnemann deja opinia pentru provinguri cu 30 C, diluţie care , afirmă el, ar arăta „ o minunată dezvoltare a întregului potenţial „ al  remediului.  În ultimii ani multe dintre provinguri au fost efectuate cu diluţii mari ( 30, 200, M) . Rezultatul este o mare abundenţă de simptome mentale, de stări de spirit, de vise, etc. dar o foarte săracă colecţie de simptome fizice sau fiziologice. Pe de altă parte, la diluţii mari, varietatea simptomatică mentală este imensă şi chiar dacă în provingurile moderne se încearcă conturarea unor teme principale ale remediilor, totuşi, la o examinare atentă multe dintre simptomele rezultate sunt îndoielnice; nu pentru că aceste simptome nu ar fi apărut în timpul provingurilor ci pentru că, la foarte multe dintre ele este imposibil de precizat dacă simptomele apărute sunt  ale remediului, provocate de efectul substanţei asupra organismului, sau ale probatorului, respectiv teme personale pe care acesta le scoate la iveală în timpul provingului ( în timpul provingului se cere probatorului să fie foarte atent la tot ce gândeşte sau simte; unele dintre simptome pot fi doar manifestarea acestei atenţii crescute). 

Problema este dintre cele mai serioase şi de aceea metodologia modernă a provingului cere un supervizor care să selecteze ceea ce  este personal de ceea ce este semnificativ. O trecere în revistă a provingurilor ultimilor 15 ani arată o foarte mare varietate de diluţii probate şi foarte multe metode de proving. În unele se folosesc diluţii diferite ( de exemplu în provingul Thiosaminei , făcut de T.Grinney [58]  s-au folosit diluţiile 6, 30, 200 şi M) în altele se foloseşte o singură diluţie, cum face N. Herrick  în 12 provinguri din remedii animale.[59]

Ritmul de administrare al substanţei variază de asemenea de la un proving la altul. În unele, remediul se administrează de trei sau mai multe ori zilnic, în altele se administrează doar o dată pe zi trei zile; în altele se administrează până la apariţia simptomelor.

  O altă problemă este aceea a duratei provingului. Studiile patogenetice de bună calitate durează mai multe săptămâni şi chiar după încetarea provingului probatorii păstrează contactul cu supervizorii în cazul în care apar simptome tardive. Studiile moderne au în general patru perioade de efectuare a provingului:

1.Etapa pregătitoare, ( 2-3 săptămâni)  în care

- se fac mai multe una sau mai multe şedinţe de pregătire a probatorilor în care se explică ceea ce se urmăreşte

- se evaluează starea generală de sănătate a probatorilor; în unele dintre provinguri aceasta este un adevărat interview homeopatic, în care se notează şi preferinţele, agravările generale, aversiunile, stările de spirit dominante. vise recurente etc.

-  în care acesta încep să ţină un jurnal despre diferitele simptome curente

- în unele provinguri, se administrează placebo la toţi probatorii, fără ca momentul începerii provingului propriu zis să fie anunţat.

2. Etapa provingului în care se administrează remediul în diluţiile şi ritmul hotărât. Există încă o mare variabilitate în ceea ce priveşte diluţiile testate de la 12C ( cum este provingul efectuat de D. Reilly, pentru Aconiticum acidum)[60]  la 30 C, cum sunt cele mai multe provinguri efectuate de J. Sherr [55]. În această perioadă, probatorul ţine un jurnal în care notează toate datele semnificative; de asemenea periodic comunică cu supervizorul, care 

3.Etapa de colectare şi prelucrare a datelor. Este efectuată de către supervizori ( în provingurile care au supervizori) şi constă în găsirea simptomelor semnificative, notarea şi aranjarea lor, sublinierea simptomelor repetitive, etc. În general se preferă ca toate simptomele să fie transcrise în cuvintele probatorilor.

4. Etapa analizei şi raportării. În această etapă se încearcă sinteza asupra remediului şi prezentarea lui comunităţii homeopatice.

  Dintre toate însă, problema metodologiei este probabil cea mai importantă: ea subsumează celelalte probleme şi în funcţie de ea provingul poate fi validat sau îndoielnic. În general, provingurile moderne sunt dublu orb ( nici probatorul nici supervizorul nu ştie dacă este vorba de remediu sau nu)  şi  controlate cu placebo, şi autorităţi din domeniu ( J.Sher, D. Reilly) recomandă ca acest control să fie făcut întotdeauna. Cu toate acestea, majoritatea provingurilor făcute de-a lungul istoriei homeopatiei au fost necontrolate; în condiţiile în care raportarea simptomelor se face cu acurateţe, provingurile pot produce simptom fiabile care pot servi la verificarea  în clinică. Există însă şi direcţii metodologice ne-ortodoxe ( dream proving , în care granulele se pun sub pernă şi se notează visele apărute; meditation proving, în care un grup meditează în aceeaşi încăpere cu remediul) care pretind a pune în evidenţă „temele remediului” prin alte mijloace decât prin ingerare. Aceste direcţii au întâmpinat însă o critică viguroasă din partea unor homeopaţi ce se consideră clasici, cum o face G.Vitholkas într-un interview publicat în Homeopatic Links, 1999 [61].

ECCH, Consiliul European de Homeopatie Clasică, a publicat în 2002, un material despre metodologia  provingurilor[62], care stabileşte nişte standarde de calitate ce se recomandă a fi urmat de toate provingurile

Una dintre permanentele dileme metodologice ale provingurilor homeopatice este aceea de a hotărî  buna măsură între  includerea şi excluderea  unor simptome. Din punct de vedere homeopatic, simptomele valoroase ce rezultă dintr-un proving sunt de două tipuri:

Simptome apărute la mai mulţi probatori, deci care au un oarecare grad de  generalitate; repetabilitatea unor simptome este semn  de certitudine că ele sunt provocate de acea substanţă şi nu aparţin probatorului. Dar, pe de altă parte ele trebuie să păstreze şi

Simptome individuale apărute la probatori sensibili; chiar şi simptome stranii, particulare, pentru că acestea pot deveni adevărate simptome cheie ale remediului. Aceste simptome nu pot fi excluse, chiar dacă sunt singulare.

Probatorul  sensibil este esenţial pentru realizarea unui bun proving homeopatic „aceşti indivizi sunt ca osia la o roată, în timp ce toţi ceilalţi sunt spiţe care susţin şi confirmă” [ J. Sherr]. Aceşti probatori pot să scoată la iveală simptome foarte particulare remediului, care sunt importante chiar dacă nu se repetă în cadrul provingului. De la început homeopatia a dat o mare importanţă individualităţii, iar sursele valoroase de simptome sunt cele individuale; este o disciplină care suportă greu statistica, tocmai pentru că o simplă statistică a unor simptome nu este în mod obligatoriu şi cea care să scoată în evidenţă lucrurile de valoare dintr-un proving, respectiv acele simptome care pot fi folosite ca ghid pentru o prescriere terapeutică de succes, care ţine seama de individualitate.

De aici rezultă necesitatea de a consemna aproape toate simptomele apărute în timpul unui proving, ceea ce duce, inevitabil la o pletoră de simptome, din care posibil ca  doar puţine să fie realmente importante; dar, înainte de verificarea în clinică, nu se poate ştii care anume dintre ele sunt sau nu importante. De aceea foarte multe dintre provinguri dau impresia unui stufăriş greu digerabil de simptome. În această privinţă, rolul raportorului provingului devine foarte important: în provingurile de calitate, acesta încearcă să sintetizeze aspectele cele mai pregnante ( simptome comune) dar şi aşa-numitele „teme ale remediului”, care descriu în câteva cuvinte liniile de ghidaj pentru recunoaşterea lui. 

 Metodologia generală a acestor provinguri este una specific homeopatică.  Deşi numărul provingurilor publicate este în continuă creştere, totuşi, cu notabile excepţii, există puţine provinguri care să aibă  metodologie acceptabilă atât pentru homeopatie cât şi pentru homeopatie; respectiv care să dovedească, în mod cert, că anumite simptome sunt produse de remediul administrat şi nu rod al percepţiilor şi interpretărilor subiective a probatorilor. Pionierul acestor studii acceptabile la modul ştiinţific general, din păcate uitat astăzi,  este J. Paterson, care a condus o serie de experimente patogenetice în timpul celui de al doilea război mondial [63] . Pe un grup de voluntari s-au aplicat pe piele vapori de muştar, după ce anterior aceştia au primit profilactic unul dintre remediile Rhus Tox, Mustard, sau Kali Bichromicum, toate în a 30-a centezimală. Studiul a demonstrat că există o diferenţă semnificativă în capacitatea Rhus Tox. de a preveni leziunile cutanate provocate de vaporii de muştar, la subiecţii care au primit profilactic acest remediu leziunile fiind de mai mică profunzime şi gravitate şi vindecându-se mai repede.

  Un studiu publicat în  British Journal of Clinical Pharmacology, în 2003 [64], a tulburat întreaga lume homeopatică. Scopul acestuia a fost acela de a pune în evidenţa dacă Belladona, în diluţia a 30-a centezimală, poate provoca simptome clinice la indivizi sănătoşi, cu alte cuvinte, dacă ideea provingurilor homeopatice cu diluţii mari, ultramoleculare, se susţine. Durata studiului a fost de 4 săptămâni, subiecţii ( 207 persoane) au fost distribuiţi la întâmplare în 2 grupuri din care unul a primit placebo. Conform unor criterii prestabilite, din grupul care a primit Belladona C30, 14  subiecţii ( 13,9 %) au prezentat simptome, iar din grupul placebo 15, ceea ce înseamnă o diferenţă nesemnificativă. Concluzia trasă de  autorii „ homeopatia ultramoleculară nu are efecte clinice observabile” părea să dărâme întregul edificiul al provingurilor homeopatice moderne, care ( din păcate) sunt mai toate făcute cu diluţii mari, ultramoleculare, 30 sau 200 C. Acesta nu a fost primul proving independent efectuat asupra  Beladonei C 30.** Wallach & all în Germania [65], începând din 1993 până în 2001, a publicat şi el 4 studii asupra aceleaşi substanţe, cu concluzii care, la nivel individual păreau pozitive dar nesemnificative statistic „ evaluările pe cazuri singulare au arătat o diferenţă între cele două faze experimentale pentru 21 de subiecţi. Evaluările de grup nu au arătat diferenţe nete”.

Totuşi, din start sunt  de făcut trei  obiecţii fundamentale în legătură cu acurateţea concluziilor trase:

 concluzia, ce se bazează pe un singur studiu face o generalizare asupra întregii homeopatii ultramoleculare;

concluzia nu se referă doar la  proving în cauză ci se extinde abuziv asupra tuturor provingurilor ;

concluzia nu se limitează însă doar la proving ci şi asupra efectelor terapeutice, la pacienţi bolnavi ( fapt ce nu a fost testat în studiu!) pentru că, în concluzie se afirmă „ homeopatia ultramoleculară”.

De asemenea provingul are o metodologie discutabilă. Ca metodă de evaluare a fost dat fiecăruia dintre participanţi un chestionar în care au figurat 5 simptome cunoscute de Belladona, cinci simptome false si două întrebări pentru consistenţă internă

 Simptome reale de Belladona

 1  Buzele îmi sunt inflamate

 2  Am experimentat durere tracţionante, intense în membrele inferioare care au fost ameliorate de mers

 3  Am avut o tuse neobişnuit de seacă după orele 11 p.m.

 4  Am avut senzaţie de slăbiciune şi de ceva care se ridică în cap

 5  Pupilele mi-au fost neobişnuit de dilatate în special la căldură

 Simptome false de Belladona

 1 Mi-a plăcut să ascult muzica favorită astăzi 

 2 Mi-am simţit urechile ca îngheţate , indiferent de vreme 

 3  Am avut o neaşteptată frică de mulţime

 4 Am avut o durere înţepătoare în vârful degetelor când am apucat ceva

 5  Totul are gust amar cu excepţia apei

 Două afirmaţii pentru consistenţa internă

 1  Am sinţit buzele ca  opărite

 2 Mi-a displăcut orice fel de muzică astăzi  

Deşi este cel mai mare ( ca număr de participanţi) experiment făcut cu o diluţie homeopatică, sunt de făcut câteva remarci:

 Simptomele „ adevărate de Belladona” sunt numai simptome fizice dar provingul a fost făcut cu o diluţie înaltă, ceea ce, conform experienţei homeopatiei produce în general puţine simptome fizice.

 Simptomele considerate ca „ adevărate de Belladona” au fost restrânse doar la cinci, deşi în timpul unui proving pot apărea simptome foarte diferite

Nu au fost luate în seamă toate simptomele apărute în timpul provingului. Unul dintre probatori care în timpul provingului a experimentat o durere severă în hipocondrul drept care nu a putut fi precizată diagnostic şi s-a remis spontan; ar fi putut fi luată ca simptom provocat de Belladona, dar probatorul  a fost exclus din grup pentru că el prezenta şi 2 simptome false, studiul nepermiţând decât un simptom fals ( ceea ce este discutabil).

 Dar chiar şi aşa concluzia este extrem de gravă, amintind de meta-analizele negative ale anilor 80, în care homeopatia era negată în totalitate din cauza faptului că studiile clinice pe care se bazau aceste meta-analize erau fie prost făcute fie prost citite. La acea dată, homeopatia încă nu era pregătită să întâmpine atacul studiilor clinice făcute după rigorile ştiinţifice ale zilei, dar între timp lucrurile s-au schimbat, metodele de studiu şi acurateţea au crescut  şi au început să apară şi rezultate  clar pozitive. La capitolul discuţii, autorii fac totuşi următoarea remarcă „ este posibil a metodologia folosită pentru a investiga aceste concepte să fie inadecvată. Esenţa homeopatiei rezidă în tratamentele ei individualizate şi este posibil ca această abordare cantitativă să nu fie instrumentul cel mai apropriat”.

Probleme teoretice ale homeopatiei

Situaţia medicinii în general, din punct de vedere teoretic, este una dintre cele mai curioase. Deşi un loc comun clamează adeseori sintagma „ medicină ştiinţifică”, medicina nu este, în sine,  propriu-zis o ştiinţă, ci o disciplină pragmatică orientată înspre un scop bine definit: vindecarea fiinţelor bolnave. În esenţa sa medicina este activitate iar statutul său este mai degrabă paraştiinţific, ea beneficiind de aportul ştiinţelor fundamentale: biologie, chimie, fizică, sociologie şi, în ultima vreme tot mai mult, de cuceririle  tehnologice. Faptul de a nu beneficia de acelaşi statul teoretic ca acela al ştiinţelor fundamentale nu îi degradează cu nimic însă valorile sau  principiile praxiologice, care o fac să îşi îndeplinească nobila misiune. 

Cercetările clinice, deşi au un aparat de prelucrare a datelor  tot mai bine pus la punct - care este împrumutat din statistică – sunt, în esenţa lor, cercetări empirice: se consideră o anumită ipoteză care se verifică ( sau nu) empiric - adică „ văzând şi făcând”-   cu un aparat logistic şi de prelucrare a datelor impresionant. Nu este vorba de un empirism în sensul vulgar al termenului, ci de un empirism din punct de vedere teoretic, în sensul că practica verifică nişte ipoteze. Empirismul medicinii este obligatoriu şi el porneşte de la statul ei fundamental, acela de a oferi mijloace de vindecare. Până aici, între homeopatie şi alopatie nu există nici o diferenţă, ambele fiind medicină, având acelaşi scop şi utilizând empirismul. În afara problemelor ridicate de cercetarea clinică şi de cea ştiinţifică fundamentală, homeopatia însă  ridică şi unele probleme teoretice, care ţin de principiile ei de bază.

 Un prim aspect teoretic ce se pune în discuţie este acela că  primele ei două enunţuri, respectiv principiul similitudinii şi principiul dozelor infinitezimale, pe care homeopatia le enunţă ca fiind nişte legi – şi care în interiorul disciplinei şi funcţionează ca atare – sunt  în realitate nişte postulate , făcute de Hahnemann, confirmate de practica homeopatică de mai bine 200 de ani, dar care, aşa cum o arată şi  dificultăţile de cercetare fundamentală de care se izbesc încercările de a găsi mecanisme fizicochimice pentru diluţiile ultramoleculare, sunt departe de a fi în mod incontestabil  recunoscute ca nişte legi. Enunţul Principiului  similitudinii  hahnemanian are două părţi. Prima parte „ ceea ce provoacă o substanţă asupra omului…” este partea  în care se regăsesc în cele două mari surse ale Materiilor medicale homeopatice, respectiv toxicologia ( care este o sursă certă şi comună cu alopatia) şi provingurile homeopatice ( care este o sursă mai problematică - pentru că este vorba de o întreagă metodologie care trebuie respectată cu acurateţe - şi specifică homeopatiei). Nu la fel de clar este şi a doua parte a enunţului „ …poate fi vindecat de aceeaşi substanţă” diluată şi potenţată. Principiul similitudinii se poate regăsi, la modul general,  în multe domenii ale biologiei, fizicii, în sociologie ş.a.m.d., ca principiu general, dar el are o formă specifică în homeopatie  care nu se regăseşte în alte domenii. Din punct de vedere empiric, el este verificat de orice vindecare homeopatică. Din punct de vedere teoretic însă, el a stârnit numeroase contestări, pentru că, până la această oră nu există nici o explicaţie ştiinţifică asupra mecanismelor concrete prin care el ar acţiona. Faptul că Belladona în diluţie homeopatică  poate vindeca o serie de simptome similare cu cele provocate de administrarea de Belladona în doze ponderale, este un fapt de la sine înţeles pentru orice homeopat, dar în afara acestui principiu, nici un homeopat nu poate spune CUM se întâmplă acest fapt. Apoi, există situaţii în care anumite simptome pe care Belladona în doze ponderale le poate provoca  NU sunt vindecate de acest remediu ci de un altul. Răspunsul este că un alt remediu acoperă mai bine  totalitatea simptomelor pacientului sau că pacientul, deşi prezintă simptome de Belladona, nu este sensibil la acest remediu ci la un altul. Pe de altă parte nici un pacient nu poate prezenta toate simptomele acestei substanţe ci doar câteva ce trebuie alese din Materia Medicală. Dincolo de faptul că fără îndoială Belladona este un remediu dintre cele mai verificate practic, principiul prescrierii care este acela al similitudinii, se prezintă nu ca un mecanism descifrabil ci ca un „black-box” în care se vede doar faptul că organismul reacţionează uneori conform acestui principiu dar nu se ştie cum. De aceea, principiul similitudinii rămâne un postulat, verificabil în realitate, dar fără o explicaţie  a mecanismelor prin care o face. În legătură cu principiul similitudinii se pune şi problema provingurilor pe care o discutăm separat.

A doua mare problemă teoretică este legată de felul în care - presupunând că diluţiile homeopatice păstrează informaţia iniţială a remediului - organismul sesizează şi acţionează la aceste diluţii. Mulţi practicieni homeopaţi au observat că, uneori, mai ales în stări acute ( colici, dureri, inflamaţii etc.) remediul homeopatic bine ales acţionează aproape instantaneu. Când este vorba de substanţe în doze ponderale se cunosc ( sau se presupun)  mecanisme de absorbţie, transport, receptori celulari şi mecanisme specifice prin care acestea acţionează. În ceea ce priveşte remediile homeopatice, nu se cunoaşte nimic despre absorbţia, transportul sau receptorii lor. Cum se transmite informaţia de pe granulă în organism: prin salivă, prin sânge, pe cale neuronală? Care sunt receptorii specifici pentru remediile homeopatice? Sunt receptori diferiţi pentru remedii diferite sau organismul are o cale unică prin care sesizează prezenţa remediului? Unde anume acţionează primar remediul ultramolecular: la nivelul centrilor nervoşi centrali, la nivelul unor celule, la unor mecanisme de reglare homeostatică?

 O altă problemă a homeopatiei este tocmai empirismul său. Atât datele de intrare ( input) cât şi cele de ieşire ( output) ale homeopatiei sunt empirice. Datele de intrare sunt reprezentate de simptomele pe care le” produc” probatorii în timpul provingurilor. Datele de ieşire sunt reprezentate de verificările clinice prin vindecarea unor anumite simptome prin administrarea remediilor conform principiului similitudinii. Cu cât un simptom este mai verificat clinic, cu atât el este mai fiabil în Materia Medicală homeopatică. Între acestea rămâne un spaţiu al nimănui, în care se probează că remediul acţionează dar nu se poate anticipa nici cât nici cum va acţiona. Practic, singurul mod  de a verifica dacă un remediu acţionează sau nu asupra unor simptome este administrarea lui. Având în vedere însă că această administrare se face asupra unui om bolnav, se pune problema teoretică a deontologiei acestui act. Dacă în privinţa provingurilor  lucrurile sunt relativ simple, pentru că probatorii sunt sănătoşi şi voluntari, în privinţa administrării unor remedii unor oameni bolnavi, chiar dacă aceştia sunt informaţi că este vorba de homeopatie, se pune problema dacă există posibilitatea de a prevedea ce anume reacţii va provoca remediul asupra acelui organism.

 În descoperirea şi dezvoltarea homeopatiei Hahnemann a folosit metoda inductivă [ 65] : a pornit de la datele  observate, a elaborat ipoteze care se bazează pe observaţii şi a experimentat  remediile. În afara postulatelor ce constituie principiile homeopatiei,   homeopatia este şi acum o imensă bază de date de simptome. De-a lungul timpului, bogăţia de date din provingurile primare a fost sistematizată: au apărut concomitenţele ( Boenninghausen)  simptomele cheie ( Lippe şi Allen) portretele şi tipologiile ( Kent), care au încercat să definească  ceea ce Vithoulkas numeşte „ esenţa remediilor”; liniile de ghidaj care pot face remediul mai uşor  recognoscibil. La baza întregii practici homeopatice  au stat însă întotdeauna simptomele, iar acestea provin din cele trei surse ( toxicologie, provinguri şi verificările clinice)

În ultima vreme, există homeopaţi care încearcă să facă drumul invers şi să folosească logica deductivă care porneşte de la teorie sau de la nişte ipoteze şi încearcă să adune date care să le susţină. Conform lui J. Scholten şi R. Sankaran, , care sunt  dintre reprezentanţii de marcă a acestui curent, acţiunile unui remediu pot fi deduse a priori fie după locul pe care respectivul remediu îl ocupă în tabelul periodic, fie după compoziţia lui, fie – la Sankaran – după caracteristicile generale ale plantei sau substanţei din care provine ( teoria signaturilor). Cu alte cuvinte, pornind de la o teorie sau alta,  s-ar putea deduce acţiunile unor substanţe, după alte criterii decât cele experimentale. Acest tip de abordare are destui adepţi dar sunt şi destule critici, ce par justificate, la adresa lui. În principiu, cea mai serioasă obiecţie este aceea că, odată ce nu se porneşte de la piatra de temelie a homeopatiei care este experimentarea pe omul sănătos, baza de simptome de la care se porneşte nu este fiabilă, oricât de bine articulat ar părea teoria ce a dus la constituirea ei. Oricum , timpul este un bun judecător şi va hotărî cine are dreptate.

În loc de concluzii

După 250 de ani de la apariţia ei, homeopatia este o disciplină care are încă mari resurse de vitalitate.  Pe de o parte există  interesul tot mai mare al pacienţilor ceea ce face ca ea să fie o medicină „ cerută”. Pe de altă parte, interesul medicilor este şi el  , în ciuda disputelor, tot mai mare. Există încă un întreg domeniu de cercetare al diluţiilor ultramoleculare, al studiilor clinice care aşteaptă să precizeze nu numai dacă homeopatia acţionează sau nu  ( scurta trecere în revistă din acest articol sperăm să convingă că nu se mai pune această problemă)  ci şi cum acţionează, în ce condiţii este mai indicată şi, mai ales cum ar putea deveni „ un bun medical comun” al epocii actuale.