Prof. dr. IOAN SABĂU POP
( Profesor la
Universitatea "Petru Maior" din Târgu Mureş, avocat, membru al Curţii
Internaţionale de Arbitraj Comercial)
"Statul român a restituit păduri, terenuri agricole şi
clădiri în valoare de aproximativ 60 de miliarde de euro!"
Recent, Guvernul
Ponta şi-a asumat răspunderea pentru Legea Retrocedărilor. Asumată din dorinţa
de a grăbi rezolvarea cazurilor de abuzuri săvârşite de toate guvernările
postdecembriste, Guvernul, susţinut de Parlament, doreşte readucerea în fondul
public a peste 120.000 de imobile retrocedate ilegal, în ultimii 20 de ani.
Acţiunea este binevenită, mai cu seamă că în fostele ţări comuniste nu s-au
făcut retrocedări decât în mică măsură şi în mod selectiv. Restitutio in
integrum, principiul promovat în România de ţărănişti, prin nefericita
"Lege Lupu", s-a dovedit catastrofal pentru avuţia publică şi pentru
români, în general. Un reputat specialist în drept privat, avocatul Ioan Sabău
Pop, profesor la Universitatea "Petru Maior" din Târgu Mureş, membru
al Curţii Internaţionale de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de
Industrie şi Comerţ a României, ne oferă un tablou terifiant al actualităţii.
Aţi vorbit recent despre "complicităţi şi
trădări", cu referire la retrocedările de proprietăţi din Transilvania şi
nu numai de acolo. Cât de grele sunt aceste vinovăţii şi cui le datorăm de
fapt?
"Legea nr. 247 este o lege de
trădare naţională asumată de Guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu”
Am spus, poate, până
la obsesie, că, în principal, tot ce ni se întâmplă ni se întâmplă din cauza
noastră. După anul 1990, nu mai putem să ne lamentăm că suntem prinşi în
păienjenişul jocurilor de interese din lumea contemporană, fără să ştim. Nu,
toate se întâmplă cu participarea noastră efectivă şi angelic de inconştientă.
Ce facem acum nu mai putem schimba. Sunt o persoană cu predispoziţie spre
ordinea legală, în care autorităţile să intervină cu reacţii limpezi şi de
efect. Vedem însă o totală lipsă de reacţie a celor pe care-i plătim ca să ne
reprezinte; ele, autorităţile, la toate nivelele şi rangurile, par a fi
intimidate, sufocate, chiar depăşite de evenimente, într-o tranziţie
nesfârşită. Este şi instituţia proprietăţii sub aceste nereguli. Privind cu
capul plecat la scenarii care se fac în altă parte, autorităţile noastre
trăiesc într-un compromis sinonim cu prostia. Începând cu anul 1990, s-au
promulgat legi de restituire a proprietăţii, care de care mai stufoasă, s-a
intrat într-un mecanism de interpretare şi aplicare absolut aberant, cu portiţe
deschise pentru a sufoca omul obişnuit, micul proprietar, care a avut un plug,
o căruţă şi o suprafaţă mică de pământ. În detrimentul lui, s-au dat
satisfacţii exagerate foştilor mari proprietari, unora pe bază de documentaţii
contrafăcute ingenios, în laboratoare de specialitate. Numesc cazul marilor
proprietăţi latifundiare istorice, ce au aparţinut grofilor şi conţilor unguri,
plecaţi pe alte meleaguri, care au mai fost o dată rezolvate, prin anii 1920.
Statul român a închis, în acei ani, contenciosul cu aceşti grofi şi conţi,
plătind în coroane de aur, în 1928, echivalentul a 3,2 tone de aur, prin Fondul
agrar de la Bâle - Franţa. Au trecut deceniile şi, în anul de graţie 2005, a
fost votată Legea nr. 247, care este o lege de trădare naţională, asumată de
Guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu. Este o lege care nu ţine seamă de
lucrurile şi realităţile din România, deoarece a dat "liber la
peşte", a dezăgăzuit totul, fără oprelişti. Redeschizând răni istorice,
ne-a întors la structura proprietăţii din secolele al XVII-lea - al XVIII-lea,
dinainte de Răscoala lui Horea, readucând şi reaşezând rânduieli feudale, din
care românii erau excluşi! Fruntaşii noştri, în special parlamentarii care, în
majoritatea lor, sunt amatori şi ignoranţi, precum şi guvernanţii, cu toţii
spun mereu că "nu avem legislaţie"... Dimpotrivă, avem chiar prea
multă legislaţie, dar incoerentă, discriminatorie, cu proceduri complicate şi
descurajatoare pentru cei de bun simţ şi fără bani.
Ce s-a întâmplat, concret, în privinţa retrocedărilor, în România
ultimilor 23 de ani?
În România
post-revoluţionară s-a pornit intenţionat cu stângul, începând cu guvernul lui
Petre Roman. Prima lege a fondului funciar şi Legea Privatizării nr. 58/1991
au făcut posibilă regruparea samurailor autohtoni. Aceste legi au reprezentat
începutul răului. A urmat Legea nr. 1/2000, supranumită "Legea Lupu".
Aplicarea acestei legi a dus la distrugerea pădurilor, la dezechilibre majore
de mediu. Amintesc şi Legea nr. 10/2001, care a pus capac la toate; cu asta am
terminat cu imobilele din România, vorbesc de cele reprezentative. Pentru
fiecare dintre aceste palate răsare câte un stăpân, dacă nu, îl inventăm noi
şi, cu scuzele de rigoare, îl rugăm să ne ierte că-l facem fericit; luăm de la
el lecţii de jovialitate, cum s-a întâmplat în cazul Castelului Bran. Ce mândri
erau românii cărora le-a strâns mâna cu îmbărbătare, proprietarul regăsit pe
alt continent! S-au înghesuit, în frunte cu un ministru al Culturii,
Iorgulescu, să-i atingă mâna (bine că nu i-au sărutat-o) acestui nou
proprietar, care nu înţelegea bine ce i se întâmplă... Ce i-a păsat domnului
ministru? Doar nu a dat ce era al lui... Ca să rezum, atunci când s-au iniţiat
legi sau alte reglementări, în mintea "gânditorilor" erau avute în
vedere situaţii particulare, adică ce anume concret va rezolva legea, pe cine
va favoriza. O inepţie, o lege este abstractă, impersonală, are în vedere o
generalitate instituţională. Efectul în lanţ s-a produs după promulgare, cel
vizat avea pui, avea acoliţi, iar instituţia proprietăţii s-a dărâmat ca un
castel de nisip, sub care am fost prinşi noi, ceilalţi.
Cum au rezolvat celelalte ţări foste comuniste
problema retrocedărilor? Bucureştiul a invocat mereu presiunile UE,
retrocedările fiind considerate o condiţie a aderării.
"În Ungaria vecină şi prietenă
sunt peste 200.000 de proprietăţi aparţinând românilor, din care nu s-a
retrocedat nici măcar un centimetru pătrat"
În Ungaria vecină şi
prietenă, sunt peste 200.000 de proprietăţi aparţinând românilor: statului
român, cultelor religioase (în special bisericii greco-catolice), depozite
bancare îngheţate în ambele războaie mondiale, persoanelor fizice şi
familiilor, şcolilor confesionale. Cel mai relevant exemplu este averea imensă,
evaluată acum la 7 miliarde de euro (cuprinzând chiriile şi uzufructele), care
a aparţinut şi aparţine Fundaţiei "Emanoil Gojdu". S-a întreprins
ceva? Nimic! S-a restituit ceva? Nici măcar un centimetru pătrat! Ar trebui să
se implice efectiv şi să facă ceva guvernul României şi cultele religioase, în
special pentru Fundaţia "Gojdu". Ca să fim sinceri până la capăt, un
gest a existat, dar unul de imensă trădare, o acţiune tip "suveică",
cum spunem noi, juriştii. Anume, faimosul ministru de Externe din 2007, Mihai
Răzvan Ungureanu (MRU), a emis o ordonanţă de creare a unei noi fundaţii
maghiaro-române "Emanoil Gojdu", încălcând flagrant dispoziţiile de
ultimă voinţă ale generosului fondator, în privinţa averii sale private.
Domnul MRU a făcut o naţionalizare indirectă, în favoarea Ungariei. Noroc că
planul nu a putut fi dus până la capăt. Aceasta ar fi însemnat pierderea
patrimoniului fundaţiei, printr-o schemă de funcţionare ridicolă. A fost rolul
presei cinstite, care a pus presiunea evenimentului pe parlamentarii care au
respins ordonanţa. Alături de personalităţi erudite, am avut şi eu o modestă
şi discretă contribuţie. Situaţia retrocedărilor este la fel şi în alte ţări;
bunăoară, Cehoslovacia avea problema sudeţilor (germani), Polonia, problema
germanilor alungaţi din Silezia Superioară până la Danzig (azi Gdansk ),
Slovacia, după desprindere, problema comunităţii ungurilor (peste 30%, în zona Kosice şi Bratislava ).
Toate aceste ţări au rezolvat problema rezonabil, s-au restituit suprafeţe de
pământ şi de pădure puse sub regim juridic exigent, s-au plătit despăgubiri
parţiale, s-au oferit opţiuni pentru alegerea unui imobil, dacă erau mai multe.
La fel în Bulgaria , unde au
fost condiţii restrictive şi foarte raţional organizate; chiar şi Republica Moldova are o
legislaţie mai bună ca a noastră. Niciuna dintre aceste ţări nu şi-a negat
trecutul în mod nihilist; s-a întâmplat, face parte din istorie, timpul nu
poate fi dat înapoi.
Ce suprafeţe
agricole, ce clădiri, ce păduri au fost retrocedate în Harghita şi Covasna şi
de ce este ilegal tot ce s-a întâmplat?
"Se fac retrocedări în
proporţii incredibile"
În Harghita, Covasna
şi Mureş, dar şi în nordul Moldovei şi în alte judeţe transilvane, se fac
retrocedări în proporţii incredibile. Este vorba de sute de mii de hectare
care, pe la autorităţi administrative şi instanţe sunt tratate ca fapte banale,
ca şi cum ar fi câteva cutii de chibrituri. Se retrocedează tot ce se cere de
anumite categorii de "revendicatori". Este cazul fostelor familii de
grofi, conţi, baroni, husari, csendori etc., pe care poporul român ar fi
trebuit să îi uite, după ce şi-a pomenit morţii ucişi de aceşti criminali şi
şi-a şters lacrimile. După datele pe care le am de la prefecturi, sunt în jur
de 200.000 - 230.000 ha de pădure care se revendică, numai din judeţele Mureş
şi Harghita. Asta, fără să cuprindem Haţegul, Sălajul, Munţii Apuseni,
Bihorul, unde sunt revendicate, de asemenea, zeci de mii de hectare. Dacă luăm
în calcul şi restituirile averilor bisericeşti, statul român a restituit
păduri, terenuri agricole şi clădiri de importanţă majoră, cu o valoare de
aproximativ 60 de miliarde de euro! Este revoltător că documentaţiile sunt
discutabile şi contrafăcute. Se inventează moştenitori şi cesionari, se
întocmesc ingenios arbori genealogici de la Arpad încoace, dar mai ales se
ignoră faptul că problematica acestor proprietăţi a fost rezolvată de statul
român între anii 1923-1927, în litigii internaţionale, unde statul român a fost
apărat de Nicolae Titulescu. Practic, urmaşii de azi ai grofilor primesc încă o
dată ceea ce statul român a despăgubit după primul război mondial, prin anii
1923-1927, 1931-1933. Din nefericire, arhivele Transilvaniei, cu cărţile
funciare, pe care Ungaria a refuzat să le predea României, încălcându-şi
propriile angajamente, sunt la discreţia lor, fiind în Ungaria şi la Tribunalul
de mare instanţă din Paris. Dar e dureros că niciun reprezentant român nu
întoarce măcar o filă, zac acolo sute de dosare.
Care este pericolul
real al acestor retrocedări?
"Îşi poate cineva imagina, în
Europa anului 2013, că în judeţul Mureş, este pe cale să fie restituit
(procedurile sunt avansate) satul Idicel, cu tot cu casele şi locuitorii săi,
aşa cum a fost în anul 1700?"
Acţiunea de
retrocedare este nedreaptă şi ipotechează total viitorul economic al României;
instaurăm prin legi, pe care le aplicăm de bună voie, inechităţi istorice pe
care le facem perpetue. Practic, ne întoarcem în epoca feudală, de astă dată cu
acte în regulă şi hotărâri judecătoreşti obţinute cu generozitate de cei care
nici măcar nu se aşteptau. Îşi poate cineva imagina, în Europa anului 2013, că,
în judeţul Mureş, este pe cale să fie restituit (procedurile sunt avansate)
satul Idicel cu tot cu casele şi locuitorii săi, aşa cum a fost în anul 1700,
ca şi versanţii Jârca şi Sălard, în prezent devenite aşezări umane?! În Retezat
se urmăreşte restituirea unei suprafeţe de peste 10.000 de hectare care, din
anul 1926, aparţine Academiei Române, ca areal de cercetare. În Cluj, Mureş, Arad , Oradea ,
importante clădiri publice, care au fost ale statului şi sunt spitale, şcoli cu
tradiţie, instituţii administrative, sunt restituite, apoi închiriate tot de
statul român. De exemplu, Liceul "Bolyai Farkas" din Târgu Mureş,
preluat în 1918 de România, de la statul ungar, pentru că a fost colegiu
reformat, s-a restituit Bisericii Reformate, care nu l-a avut niciodată în
posesie! În plus, statul român plăteşte chirie pentru elevii din liceu,
exclusiv maghiari, aşa cum s-a cerut, suma de 20.000 euro lunar! Aşadar, în
timp ce elevii maghiari sunt ţinuţi cu chirie de statul român într-o clădire a
Bisericii Reformate maghiare, elevii din şcolile româneşti restituite sunt
mutaţi în zone marginale, în construcţii din PFL. Pentru ei, statul nu-şi permite
să achite chiria aferentă...
Un adevărat coşmar! Din vina cui plăteşte
statul chirie pentru o clădire preluată legal, de acelaşi stat, în 1918?
După Diktatul de la
Viena, din 1940, Horthy dă două ordonanţe guvernamentale prin care: ? Anulează
împroprietăririle şi efectele Reformei Statului Român din 1921. ? Anulează
tranzacţiile şi convenţiile de proprietate care au avut loc pentru
proprietăţile ce au aparţinut foştilor mari latifundiari. După război, România
dă Legea nr. 260/1944, privind refacerea actelor şi arhivelor şi îndreptarea
abuzurilor, dar care nu este pusă în aplicare din cauza ruşilor şi, mai târziu,
a regimului comunist. Multe din actele de arhivă lipsesc, fiind duse de armata
lui Horthy în retragere. Aşadar, în mod paradoxal, statul român de azi
restituie proprietăţile după ordonanţele lui Horthy, potrivnice, bineînţeles,
Statului Român! Nimeni, după 1990, nu s-a gândit să le anuleze...
Ion Longin Popescu (Fundatia Formula As)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu